Numărul cu turismul a trecut şi abia acum mi-am dat seama, pe propria mea piele, ce îi trebuie călătorului neaoş mediu pentru o escapadă reuşită în ţara lui. În primul rînd, o doză de curiozitate. Dorinţa de a face şi altceva decît grătare în pădurile mărginaşe ale Bucureştiului, pe fond de manele, cu maşina alături şi nepăsător la gunoaiele din preajmă. Apoi, informaţia, chiar dintr-un ghid vechi şi uzat, scris în limbă de lemn, dar care respectă măcar determinările geografice şi istoricul locurilor. Din informaţiile uzuale, descoperim că unul din obiectivele turistice destul de aproape de Bucureşti, dar şi cu necesara doză de senzaţional, este salina din Slănic Prahova. Cu toţii ne amintim de vizitele cu şcoala în salină, în care chiuiam să vedem dacă are ecou şi ne întorceam acasă cu o duzină de flori de mină, care se luau la liber. În actuala epocă turistică, lucrurile sînt, însă, mai organizate. Excursia nu trebuie să înceapă direct la salină, pentru că s-ar intra prea brusc în subiect. Ritualul trebuie lăsat să se desfăşoare gradat, cuprinzînd, într-un mod echilibrat, atît distracţii, cît şi receptări intelectuale. Pe traseu există şi alte locuri care se potrivesc pe tiparul acelui turism cu vino-ncoace: Muzeul Ceasurilor din Ploieşti, de pildă. Destul de mic, muzeul rămîne unul din cele mai fermecătoare. Nu ştiu cît de preţioase sînt ceasurile expuse, dar sînt plăcute la privit, fascinante prin ele însele şi prin originalitatea ideii: muzeul este unul din puţinele din România care dau atenţie şi cotidianului mărunt, nu dispreţuieşte obiectele din viaţa de toate zilele - care nu au schimbat neapărat mersul istoriei, ci pur şi simplu l-au reflectat. Ceasurile sînt cu atît mai interesante, cu cît au tendinţa să treacă, cumva,

dincolo de categoria obiectelor: prin mecanismele lor şi prin încercarea lor de a depăşi timpul, devin aproape animate, sau în