(Xenia, Jenel şi varza de Cotroceni) Ar trebui să o spunem foarte limpede: noi avem probleme cu capacitatea de înţelegere a vecinilor ruşi! Şi nu ni se trage de ieri, de azi, ci de zeci şi sute de ani. După cum se ştie, din turbinca lor au ieşit de-a lungul vremii tot felul de chestii - ba încă, luaţi pe sus de cîte un vînt al istoriei, ne-am mai pierdut şi noi pe acolo, absorbiţi ca de-un taifun. Să vă spun, bunăoară, povestea doamnei Xenia (nu vă întrebaţi cine, e nume de împrumut); studentă la Moscova la vîrsta deplină a frumuseţii sale slave, blonde şi albe la ten, ea a fost cucerită de un român oacheş ajuns şi el la studii pe linie de partid (să-i spunem Jenel) şi care avea un haz nebun atunci cînd spunea cu accent regăţean, roşindu-se el însuşi, Mascîva crasivaia, Leningrad gorod gheroi şi iea tebia liobliu - iar Xenia înţelegea foarte bine. După cum se ştie, ultimele trei cuvinte, pe la finele anilor '40, te puteau întoarce rapid în Bărăgan - la început, prin '46-'50, Stalin nu a agreat căsătoriile mixte. Mai apoi, o asemenea declaraţie pica bine - devenea chiar parte din lupta lagărului împotriva monstrului capitalist! A-i spune te iubesc unei rusoaice era ca şi cum i-ai fi tras (încă) una între ochi lui Ike Eisenhower şi uneltei sale mîrşave (cu accent pe î!), fanaticul anticomunist McCarthy. Aşa se face că Xenia se trezi nevastă, ajunse la Bucureşti şi fu angajată într-o facultate a Universităţii. Să tot fi fost pe la mijlocul anilor '50, ani în care oricum specialiştii sovietici erau la mare preţ - sau asta înţeleseseră ei. Valurile istoriei şi ale vieţii se întrepătrund adesea. Mai întîi au plecat soldaţii ruşi din România, în '58, mai apoi a plecat şi oacheşul Jenel de lîngă Xenia - unul dintre multele divorţuri care au consfinţit, de pe margini, noua linie politică post-stalinistă a lui Dej. Toţi istoricii se grăbesc să laude declaraţia "de indep