Francezii îi detestă pe francezi. Şi pe bună dreptate. Nu ştiu dacă v-aţi dat seama, gîndindu-vă poate că francezii sînt mîndri şi plini de ei. Şi totuşi, această atitudine arogantă, care este o constantă istorică (deja, la mijlocul secolului XVII, Samuel Pepys observa în jurnalul său această particularitate: englezii au fost cei mai buni analişti ai caracterului francez), nu este decît reversul unei alte propensiuni - aceea a autocriticii, adesea ironică, uneori aspră, acerbă, violentă chiar. Francezii au o formulă preferată: "Asta-i Franţa!". Cînd stau la coadă la poştă, cînd întîrzie trenurile, cînd se întrerupe curentul, cînd nimeresc într-un ambuteiaj, cînd e haos în aeroporturi, cînd ţi se returnează un formular cu menţiunea: "Rugăm să menţionaţi adresa dvs. poştală", cînd programele de televiziune sînt cum sînt, cînd colegii de serviciu sînt cu toţii în concediu de boală, în RTT1, în concediu de specializare sau doar în concediu, sau pur şi simplu absenţi, francezii o dau pe "asta-i Franţa!". Bătrînii încep să se plîngă că, pe vremea lor, francezii erau mai curajoşi, nu era atîta lasă-mă să te las, străzile erau mai curate întrucît comercianţii măturau pe dinaintea prăvăliilor, legile erau respectate, iar poliţia era ce era, nu bătaie de joc, ca astăzi. Tinerii care au călătorit, au bătut pămîntu-n lung şi-n lat, se plîng la rîndul lor că în Italia oamenii sînt mai amabili, în China mai disciplinaţi şi moderni, în Germania muncesc, nu glumă, iar în Africa au simţul ritmului şi al frumuseţii. Cum i se zice limbii franceze? Limba lui Voltaire. Şi ce zicea Voltaire, cel mai francez dintre francezi, despre francezi? Că sînt paiaţele omenirii, ruşinea Europei.2 De aceea, devine foarte delicat şi dificil pentru un francez ca mine, care-i detestă pe francezi, să scrie un articol în care francezii fac obiectul unor critici şi comparaţii defavorabile. Din două,