Către fiul inexistent E vară şi îmi aduc aminte ce-mi putea spune, la telefon, mama ta cea inexistentă într-un august din secolul trecut: "Sînt disperată. Nu mă mai iubeşti. Nu-ţi mai e dor de mine. Sînt absolut disperată. Eşti îngrozitor. Nu credeam că poţi fi atît de egoist. Chiar nu mai vrei să te vezi cu mine? Mă simt rău. Mă doare umărul. Nu ştiu ce am. Ameţesc pe stradă, cred că de dorul tău. Chiar nu ţi-e dor de mine? Cum poţi trăi aşa? N-am dormit toată noaptea. Mi se spune că arăt îngrozitor. Nu vrei să mă mai vezi? Dacă te-ai uita la mine... De ce mă laşi să mă umilesc în faţa ta? Spuneai că m-ai căutat două zile... Am stat agăţată de telefon. De ce nu ai sunat? Am fost doar să-mi iau rochia şi fusta de la croitoreasă. Sînt extraordinare. Nu vrei să le vezi? N-am avut niciodată ceva aşa frumos, crede-mă, ar trebui să le vezi, toată lumea spune că sînt extraordinare,

una e roşie, fusta e o nebunie, toţi se uită după mine, am fost la Institut, şi la dentist, şi la traumatolog, nu au ştiut cine sînt, îmi venea să plîng, sînt disperată, să nu crezi că o fustă mă linişteşte, sînt disperată (nu fi ironic, nu sînt coana Veta), vino să mă vezi, vreau să mă vezi în fusta asta, dacă eu te rog, cum poţi să mă refuzi? Bine, dacă asta e situaţia, te-am rugat de un milion de ori, nu-mi mai spune «asta e situaţia» - dacă asta e situaţia, nu-ţi voi păstra nici un gînd rău, nu ai să mă mai găseşti. Plec mîine la Huedin. Altădată îmi dădeai o carte pe drum. Am un cojoc nou. Păcat că e vară."

Eu îi puteam răspunde aşa, dacă nu la telefon, în scris sau dacă nu în scris, atunci în gînd - ea tot mă auzea: "E o vreme cînd curajul îţi vine dintr-un om care repară o chiuvetă. Dintr-un bărbat care duce vesel o trotinetă la subţioară, ca pe o pîine. Dintr-un cîine care ţi se aşază la picioare cerînd din ochi să-l mîngîi şi să te joci cu el. Dintr-un stadion de 80.000