Sapte la suta crestere economica? Pentru cei mai in varsta dintre noi, povestea are un aer familiar.
Anii ’70, intr-un stat centralizat si o economie de comanda, au adus si ei crestere economica, chiar mai ridicata decat atat.
Secretul, in epoca, era rata mare de reinvestire: statul tinea in lesa consumul si punea banii hotarat in echipamente, in principal in industriile pe care le considera “sanatoase“ si productive – metalurgie, constructii de masini, mecanica de tot felul… In general, orice era din fier – sau producea fier – avea sanse mari la o portie sanatoasa de la buget.
Cu atat mai bine daca cerea si multa mana de lucru – asta era o virtute, nu vreun motiv de ingrijorare.
Ei bine, acel val de investitii s-a facut prin imprumuturi. Care au ajuns la scadenta in circa un deceniu – undeva la inceputul anilor ’80. De acolo, povestea e cunoscuta. Tot ce se putea exporta a fost aruncat peste granita, la preturi fara legatura cu costurile. Iar fabricile n-au mai putut fi aduse la zi din punct de vedere al echipamentelor si productivitatii.
Rezultatul final, la capatul deceniului incheiat cu revolutia: o tara obosita, imbatranita tehnologic, cu datorii zero, dar fara perspective industriale de vreun fel.
Sigur, exista diferente intre cresterea economica de atunci si cea de acum: astazi (teoretic) nu statul decide in ce se duc banii. In practica insa, statul a decis de mult: banii merg in incurajarea zambetului satisfacut al electoratului. Fata de anii ’70, cand cumparam licente de motoare de avion, astazi investim individual in televizoare pe care urmarim avioanele altora.
Fata de acum 30 de ani, cand puneam banii in prese de 100 de tone, astazi ii dam pe prese de CD-uri, absolut necesare productiei de divertisment, care, cu putin noroc, va inlocui candva munca.
Fata de deceniul in
