Tocuri care aproape se înfig în asfaltul încins. Fuste mini, crăpate, transparente sau şi mini şi crăpate şi transparente în acelaşi timp. Burice cu inele şi pietre mai mult sau mai puţin preţioase. Sutiene de toate formele, mărimile şi calităţile în căutarea iluziilor perfecte. Creme şi uleiuri strălucitoare. Piepturi bombate şi bronzate tresăltînd în ritmul paşilor mai elastici sau mai legănaţi impus de picioarele mai zvelte sau mai voluptuoase, bronzate şi ele. Priviri mîndre sau ocheade de-a dreptul periculoase. Aşa arată centrul Bucureştiului în zilele călduroase de vară. Un amic mi-a propus odată să înfiinţăm o asociaţie împotriva "hărţuirii vizuale". Contra "balcoanelor" neînchise şi ieşite în stradă prea din cale afară şi a "motoarelor" prea performante pentru trotuarele Capitalei cu asfaltul lor moale. Mai ales pentru că, spunea el, cică nişte şoferi erau cît pe ce să producă cel mai mare accident în lanţ din cîte s-au văzut vreodată pe Calea Victoriei, cu ochii fiind la o asemenea "bestie detextilată aproape complet", care făcea găuri după găuri în asfalt. Dacă la începutul anilor '90 imaginea standard, observată atunci de un celebru publicist de la Dilema veche, era aceea a fetei cu o cruce mare atîrnînd între sîni şi cu o carte de Cioran în mînă, acum lucrurile s-au mai sofisticat. Nu mai sînt Cioran şi Ţuţea la modă. Recent am văzut o tînără rotindu-şi formele încetişor pe lîngă Intercontinental, întorcînd din cînd în cînd capul într-o parte, ca şi cum ar fi aşteptat să i se adreseze cineva, cu un decolteu îngust şi lung pînă la brîu, purtînd o fustă din voal transparent strînsă într-o parte, aşa încît un picior să rămînă aproape gol.

Şi chiar în dreptul piciorului acela gol îi atîrna mîna stîngă cu o carte ţinută subţirel cu două degete şi cu cel mijlociu înfipt între pagini ca un semn. Şi nu era Coelho, nu, nu. Era Lexiconul negru de Doina