De cîte ori a trebuit, în ultimii ani, să arăt unor oaspeţi străini ceva din Bucureşti, Muzeul Ţăranului Român a fost o alegere cu succes garantat. Toţi, politicieni sau gazetari, profesori universitari sau scriitori, firi religioase sau atei, conservatori sau postmoderni, profesionişti sau amatori, toţi, fără excepţie, erau uimiţi să descopere o materie vizuală spectaculoasă şi un mod de expunere fără echivalent pe "piaţa" muzeologiei contemporane. Am auzit, de-a lungul anilor, laude abundente şi neconvenţionale de la directorul Muzeului Luvru şi de la o mulţime de alţi mari specialişti, veniţi de la British Museum, Maison des Cultures du Monde sau École des Hautes Études en Sciences Sociales. În 1996, Muzeul Ţăranului Român a devenit "Muzeul European al Anului", singurul din Europa de Est distins cu acest titlu. Ce fac un oraş şi o ţară care au norocul de a avea o asemenea instituţie? Depinde de oraş şi de ţară. La noi, se organizează o treptată şi "principială" demolare. Providenţa însăşi, mereu înamorată de destinul autohton, pare să încurajeze protocolul sinucigaş. Horia Bernea, omul care a gîndit şi a întemeiat instituţia, a murit înainte de vreme. Irina Nicolau, colaboratoarea lui cea mai harnică şi mai originală, i-a urmat curînd. Terenul fiind pregătit, ideea "continuităţii înnoitoare" se putea lăbărţa zburdalnic prin toată ograda, dinaintea privirilor mai întîi perplexe şi apoi obidite ale puţinilor supravieţuitori din vechea echipă. Incompetenţa şi lipsa elementară de pietate nu ne lipsesc. Nu mai trebuie decît să confecţionăm cîteva argumente. Ba nu. Mai întîi stricăm şi umblăm după argumente la urmă. Horia Bernea imaginase o "instalaţie" muzeală, care să provoace, în primul rînd, şoc vizual şi contaminare afectivă. "Instrucţia" venea într-o a doua instanţă, de îndată ce vizitatorul avea curiozitatea să se adreseze unei documentaţii anexe, la îndem