- sau ce a mai rămas din cercetarea aerodinamică - Există locuri, chiar în Bucureşti, sub nasul nostru, de care habar nu avem şi pe lîngă care trecem cu o confortabilă conştiinţă a ignoranţei noastre. În fond, pe lîngă clasicele bastioane ale consumului (de la cel cultural la cel alimentar) şi cîteva instituţii publice mai cunoscute, ale căror firme ne sar în ochi sau ne amintesc de ce s-a scris recent prin ziare, nu prea ştim nimic din ce se întîmplă în jurul nostru. Domeniul cercetării, în sfera industrială, face parte din zona aceasta obscură: nu sînt lucruri pregnant şocante, ori mediatizate, deci nu le vedem. Importanţa lor naţională, ori importanţa strategică rămîn vorbe mari, şi teoretice, pe care, eventual, dacă mai interesează pe cineva, le putem studia la şcoală. Aceasta este şi situaţia Institutului Naţional de Cercetări Aerospaţiale "Elie Carafoli" (INCAS), ascuns undeva la capătul Militarilor. Probabil că mulţi dintre cei care trec prin dreptul clădirii industriale nici nu visează cîte rachete, avioane sau bombe au trecut pe acolo. Şi nici cîte ambiţii naţionale, legate de veleităţile unei ţări mici, cu un preşedinte grandoman, de a avea o industrie de apărare "competitivă pe plan internaţional" s-au materializat aici. Victima exagerărilor nu a fost alta decît biata suflerie supersonică, unică în România, dar şi cea mai mare din Europa de Est. Povestea ei i-a afectat, evident, şi pe oamenii din preajmă: mulţi cercetători valoroşi au plecat, iar puţini alţii au rămas să-i contemple decăderea.

Sufleria supersonică Numai termenul de "suflerie" şi e suficient să ne bage în ceaţă, pentru că habar nu avem ce poate fi aşa ceva. De la directorul institutului, dl ing. dr. Cornel Oprişiu, aflăm că, în termeni profani, sufleria nu e altceva decît un instrument de măsură: aceasta poate măsura efectele aerodinamice asupra unor machete de avioane, rachete,