Din perspectiva istoriei imediate, probabil că singurul lucru bun care s-a întîmplat după 22 decembrie 1989 a fost formarea Guvernului provizoriu de către Petre Roman. În vreme ce Consiliul FSN era condus de către un ierarh comunist, armata rămînea în subordinea generalilor care comandaseră represiunea din 16-21 decembrie, presa de partid trecea de partea poporului cu tot cu editorialişti, iar intelectualii care tăcuseră sub socialismul de stat îşi improvizau disidenţe imaginare, prim-ministru al României devenea un profesor universitar care nu numai că era lipsit de orice fel de legături instituţionale cu aparatul de partid, de stat şi de propagandă, dar era şi singurul intelectual care-şi riscase viaţa la baricada din Piaţa Universităţii. Cu acest titlu, Petre Roman a reprezentat un semn al rupturii faţă de regimul care căzuse fără ca cineva, din propriile sale rînduri sau din afara acestora, să-i imagineze o alternativă politică. Din acest motiv, Petre Roman a trebuit să-şi improvizeze adesea atît echipa, cît şi politicile guvernamentale. Cu toate acestea, cu toate impreciziile guvernării sale provizorii şi apoi a celei rezultate din alegerile de la 20 mai, Petre Roman a încercat să transforme actul de guvernare

într-o baricadă împotriva statului comunist, a valorilor şi a instituţiilor sale. Singur, împotriva şefului statului şi a propriei majorităţi parlamentare, a organizat în 1990 a doua revoluţie anticomunistă, transformîndu-i pe români în proprietari. Oricît de imperfect a fost modul în care guvernele ulterioare au distribuit pămîntul şi au gestionat raporturile dintre proprietari şi chiriaşi, Petre Roman a definitivat procesul istoric de delegitimare a comunismului prin impunerea legii rurale şi prin trecerea, prin vînzare simbolică, a fondului de locuinţe de stat în proprietatea a milioane de cetăţeni. Ameninţaţi de această pierdere a bazei lor