Fiindcă am fost întrebat - după articolul meu despre Eugen Schileru (v. Dilema veche nr. 27) - care a fost catastrofa cinematografică la care am participat prin anii '60, mă simt uşor nabokovian şi exclam: "Vorbeşte, memorie!". Poate că cititorii nu se vor plictisi...
Chiar dacă Cinci oameni la drum e unul din cele mai proaste filme româneşti din cîte au trecut pe ecranele şi minţile noastre, nici Nae Ţic şi nici eu, în calitate de co-scenarişti, nu am fi putut spune că el n-avea la bază o idee serioasă şi importantă. Noi eram proşti, dar aveam idei serioase. Noi eram încuiaţi, dar nu eram şmecheri. Şi nici superficiali, şi nici meschini. Noi nu ne-am gîndit să facem un "ciubuc" cu care să obţinem un trai mai bun pe baza unei prostii. Pentru noi, scenariul acelui film atît de prost nu era nicidecum o prostie. Ne învîrteam într-un cerc virtuos. Voiam să fim şi cinstiţi, şi actuali, şi juşti, şi consecvenţi, şi inspiraţi, şi intransigenţi, şi înţelegători, şi convingători, şi demni, şi bogaţi, şi exemplari, şi profunzi, şi conformi, şi curajoşi, şi descuiaţi, şi morali, şi integri, şi atenţi la, şi credincioşi, şi umani, şi devotaţi, toate astea şi multe altele - pentru ce? Pentru a dovedi că nu sîntem javrele mic-burgheze care se zicea că am fi. Eroii noştri erau chiar cinci muncitori - cinci sudori care terminaseră munca pe un şantier şi urmau să plece pe un altul, tot împreună, în aceeaşi brigadă, căci ei aşa contau, ca prieteni de nedespărţit. Numai că unul zicea "pas", altul nu mai avea chef de burlăcie, altul voia altă viaţă - iar secretarul lor de partid zicea nu, să nu ne despărţim, trebuie să rămînem împreună. Ce era rău în asta? Cu schema asta poţi face Cinci samurai, Cinci magnifici, tangoul "Să nu ne despărţim" sau Cinci oameni la drum. La noi au ieşit Cinci oameni la drum. Nu ne era necesar să mergem la psihanalist pentru a înţelege de ce ne-a
