"Un ziarist mi-a cerut o hotărîre de asociere dintre consiliul local şi o firmă, avea suspiciuni de nişte complicaţii, mă rog, bănuia o şmecherie, şi vroia să ştie cum a votat fiecare dintre consilierii locali, ca să vadă cine a fost de acord. Şi i-am răspuns că nu pot să-i spun cum a votat fiecare. Nu că este secret, dar aşa este tradiţia administrativă românească, şi filozofia codului administrativ: se votează, fiecare cum vrea, dar odată hotărîrea adoptată, gata, îşi asumă toţi răspunderea". Funcţionarul care îmi explică cum e cu filozofia administrativă este însărcinat să aplice legea accesului la informaţii publice la primăria unui oraş mare şi este unul dintre cei mai buni şi mai serioşi din domeniul său. Este convins că nu ar trebui să intereseze pe nimeni cum a votat fiecare dintre consilieri, iar explicaţia sa defineşte o lume politică: votăm fiecare cum vrea, răspundem toţi. Ideea de responsabilitate individuală se pierde în proceduri. Alegătorii habar nu au cum au votat parlamentarii în cei patru ani de mandat. De cele mai multe ori, votul parlamentarilor nu este secret, dar nici public. Se votează cu ridicare de mîini, cineva trece şi numără, dar nicăieri nu rămîne evidenţa votului. La Senat se votează modern, cu cartele. Tehnic vorbind, ar fi uşor să avem o evidenţă, dar nimeni nu s-a gîndit să o ţină. Nici gînd să fie publicat regulat modul în care a votat fiecare parlamentar. Iar în momentele decisive votul este explicit secret, de exemplu, cînd se votează moţiuni sau se acordă încredere unor guverne. Există ideea că, în momente importante, votul este ceva intim, ţine exclusiv de personalitatea parlamentarului, nicidecum de mandatul primit de la votanţi. Alina Mungiu observa că votul uninominal nu ar schimba mare lucru: la ce bun să votezi direct un om dacă oricum nu poţi să ştii ce alegeri face el în numele tău, şi argumentul nu poate fi combăt