Nu ştiu dacă se poate spune despre un om politic că "are geniu". Înclin să cred că nu. Diferenţa pe care geniul o face, de pildă, în arte, între un creator şi altul, în politică o face viziunea. Numesc "viziune" un ansamblu coerent de proiecţii asupra viitorului poporului pe care (vrei să) îl conduci şi care se distinge de prezent - ceea ce, tehnic, se cheamă "un proiect" (termen mult mai confortabil pentru cei care, sub moda vremii, urăsc tot ce ar putea avea iz metafizic). O viziune politică are în ea suficient magnetism ca să atragă oamenii şi suficientă energie ca să motiveze omul politic care o propagă pentru o lungă perioadă de timp. O viziune politică este un fel de ţintă obsedantă, la care, poate, nimeni nu s-a gîndit înainte şi a cărei atingere garantează un "mai bine" colectiv. O viziune politică este, întotdeauna, realistă. Niciodată în România post-comunistă nu mi-a fost dat să aud vocea unui om politic care să ştie ce vrea să facă cu această ţară şi care să adune în jurul viziunii sale competenţe, entuziasme, credinţe. Oamenii care domină astăzi scena politică sînt deprimanţi: Năstase şi Stolojan, Băsescu şi Geoană, chiar şi zeul local Iliescu sînt incapabili să articuleze un proiect de anvergură pentru această ţară şi să strîngă poporul trist în jurul său. Sînt, toţi, o paletă de griuri. Ei se consumă în jocuri de cabinet, sînt fiinţe politice de acvariu, au dexterităţi numai pentru "viaţa internă de partid" şi sînt şmecheri la televizor. Mediocritate, numele tău adevărat e politica românească! Dar, să nu ne întristăm de tot. De cîte ori găsim ceva în neregulă la noi, ne consolăm că nu sîntem unici. În privinţa defectelor, sîntem perfect sincroni cu lumea. Proiectul Europei unite, unul dintre cele mai impresionante din istoria lumii, a fost lansat de oameni precum Churchill, De Gaulle, Adenauer, iar astăzi este pe mîna unor oameni ca Prodi şi Ber