Niciodată nu am putut juca ping-pong. E drept, mi-ar fi plăcut, dar, în lipsa aptitudinilor, nu mi-a rămas decît să arunc priviri admirative mişcărilor dibace. O vreme am fost un elev conştiincios care nu are la îndemînă decît exerciţiile de admiraţie, apoi am început să fiu invidios. Ceva mai tîrziu aveam să fiu oarecum consolat. Aflasem că ping-pong-ul nu e numai un sport, ci un mod de a fi, de a respira, de a comunica. Irina Nicolau a ştiut foarte bine să-mi şteargă invidia faţă de cei care au ştiinţa să taie în scurt temele grave, găsindu-le locuri potrivite alături de lucrurile mici, care pot comunica uneori la fel de mult şi cu mijloace uimitor de expresive. A accepta să-ţi laşi răsuflarea tăiată. Întîlnirea mea cu Irina s-a întîmplat la MŢR, în aprilie 1998. Dădusem o mînă de ajutor unor prieteni la Salonul de Imagine, unde urma să fie vernisată o expoziţie de fotografie. După o scurtă plimbare prin expunere, Irina a început să povestească şi să ne spună ce ar lăsa pe pereţi şi ce ar scoate. Se apropiase imediat de noi. Era limpede că pentru ea a arăta însemna şi a povesti. Pentru a reconstitui o lume, cum este cea a ţăranilor, pe lîngă o foarte bună cunoaştere, mai e nevoie de o extraordinară ştiinţă a povestirii ei. Lucru pe care nu-l poţi face cu adevărat bine şi seducător dacă povestea nu se deapănă din miezul lumii istorisite. Era limpede că Irina strunea neînchipuit de bine atît povestea, cît şi vocile ţăranilor, care-şi spuneau lumea lor atît de altfel. Provocarea cea mare era să laşi obiectele să povestească. Muzeele care reuşesc pe un asemenea teren extrem de alunecos sînt puţine, chiar în lume, nu numai în România. Din fericire, MŢR este unul dintre ele. Asta am înţeles din prima întîlnire cu Irina. Ne-am întîlnit apoi într-o săliţă cu pereţii reci, un spaţiu de trecere spre un grup sanitar. O sală în care o masă pentru ping-pong ar fi intrat