secondo tempo Voi mărturisi, deci, în faţa istoriei - cui altcuiva? - că n-am considerat silnică sau scandaloasă cerinţa directorului. Nu mă voi considera vinovat că lozincile drepte, inteligente, necesare nu mă sperie şi nu-mi dau alergii. "Changer la vie ou mourir" - striga vehement Rimbaud şi, dacă te uiţi bine, strigătul lui îi poate aparţine şi eternului Hamlet. Nu-i deloc proletcultist sau vulgar să reduci, pentru uz strict intern, mari opere la o lozincă fundamentală care le mînă şi le stîrneşte, dinăuntru, ca un dinam. A face un film sub lozinca, fie şi clar enunţată: "E o luptă viaţa, deci te luptă cu dragoste de ea, cu dor!", nu constituie încă nici o greşeală artistică. Punînd acele lozinci juste ca artificii pe un pom de sărbători, noi n-am făcut decît cunoscuta operaţie a ventuzelor pe-un mort. Povestea era de la bun început leşinată, în comă, în pofida cantităţii de sentimente curate şi de lozinci umaniste. Ea avea prea mult zahăr în sînge, era diabetică din naştere şi debilă în dezvoltare. Lozincile nu mînau înainte ideile sau caracterele, ci amînau un deces. Fiindcă niciodată opera de artă - fie ea o comedie de Frank Capra cu lozincile new-deal-ului roosveltian sau o tragedie niponă în care samuraii se aruncă în luptă cu strigătele lor guturale care nu-s altceva decît lozincile urii şi demnităţii lor - nu se sfîrşeşte cu teza sau mesajul ei pentru bunăstare şi pace între popoare şi indivizi. Idee simplă, cu care, în 1960, nu treceai bacalaureatul, nicicum pragul unui studio cinematografic. Noi nu duceam lipsă de idei simple. Dar aveam arta de a le face, din simple cum erau, simpliste şi sumare. În termenii epocii, nu avem măiestrie. Pe dracu' - nu avem viclenie. Numesc măiestrie viclenia cu care întorci pe dos şi complici la maximum ideile zise clare şi juste. Ce se întîmpla în capul nostru era mult mai interesant decît ce se găsea în scenari