Cînd traversezi, ca automobilist, mai multe ţări europene, încep să te enerveze concepte nobile precum "diversitatea" şi "diferenţa", care în reprezentările lor concrete mai degrabă încurcă. În Ungaria, de pildă, localităţile/direcţiile şi distanţele în kilometri sînt scrise cu alb pe fond verde. Cînd treci în Slovenia, fondul e galben şi literele sînt negre. Noroc cu autostrăzile, unde e la fel: alb pe fond albastru. Cînd ajungi în Italia, însă, se schimbă: indicatoarele de pe autostrăzi sînt scrise tot cu alb, dar pe verde (unici în Europa, italienii ăştia...). În Franţa, autostrăzile revin la "ideea europeană" de alb pe albastru, dar pe drumurile naţionale vei găsi direcţiile şi distanţele scrise cu negru pe fond alb. În Germania, dacă te abaţi prin sate şi burguri pe drumuri mai mici, reapare "ideea slovenă" de negru pe galben. Ca să fiu chiţibuşar pînă la capăt, adaug că tipurile de literă (fonturile, în româna computeristică de azi) sînt, şi ele, diferite. Ca să nu mai vorbim de locurile în care se amplasează indicatoarele. Italienii, popor vital şi cu reflexe rapide, le pun la o aruncătură de băţ de intersecţie, iar cînd apuci să vezi literele mici cu care scrie Pisa spre dreapta şi Livorno spre stînga, e deja prea tîrziu: eşti sigur prost plasat, indiferent în ce direcţie mergi, trebuia să fii pe banda cealaltă. Cu francezii (cartezieni, deh!) n-ai probleme: la fiecare intersecţie îţi pun indicatoare cu toate comunele şi oraşele care urmează şi reiau permanent numărul drumului. Dacă la Bordeaux te anunţă că N10 merge pînă la Paris, urmăreşti indicatoarele cu N10 şi n-ai nevoie nici de hartă. Logica germană e alta: în fiecare sat ţi se indică doar satul următor; aşa că mergînd, să zicem, de la Sigmaringen la Ulm, ai ocazia să înveţi pe dinafară denumirile satelor şi tîrguşoarelor nemţeşti, dar numai dacă în prealabil ai conspectat sîrguincios harta. Şti