Sintagma din titlu o ştiu doar din romanele şi filmele englezeşti. Pe propria-mi piele, mai puţin. Făceam parte din copiii care, avînd la un moment dat hepatită, s-au scutit destui ani de sport; şi care, înainte de asta, luau premiul al II-lea, în loc de premiul I, pentru că aveau media 9 la sport. Ceea nu m-a împiedicat, mai tîrziu, cînd nu mă evalua nimeni şi nu mă punea să sar capra pentru notă, să învăţ să înot foarte bine, cît să traversez un lac, sau să patinez cît să mă învîrtesc în vîrtejul colectiv, pe muzica lui Michael Jackson de atunci. Totuşi, nu deţin nici o amintire remarcabilă despre vreun profesor de sport din copilărie sau adolescenţă, în genul celebrului coach din filmele americane (cu excepţia profesoarei mele de gimnastică medicală de cînd eram mică, dar asta e altă poveste), pentru că nu am avut aşa ceva. Vremurile trecînd, şi propriul meu copil avînd, la rîndul lui, nevoie de sport, am fost nevoită să cunosc, pe viu, profesori de diverse sporturi, găsiţi aleatoriu, din vorbă-n vorbă. Despre cei de patinaj deja am scris: unul era un maniac al vitezei şi un perfecţionist vulgar, celălalt, bonom şi haotic. Vara, evident, a adus cu ea înotul. Dacă anul trecut am avut parte de un reprezentant al vîrstei a treia arţăgos şi agresiv, la nivel verbal, în limite suportabile (dar ineficient), anul acesta am avut ghinionul să dau peste o doamnă. Culmea, cu recomandări, şi activînd la unul dintre hotelurile bucureştene considerate civilizate. Doamna de înot era şi de aerobic, şi, ca atare,
avea un look occidental, la prima vedere potrivit pentru un sportiv: un trup lucrat şi o faţă inexpresivă. Treptat, profesoara de înot s-a dovedit foarte româncă: aparenţa ei imobilă s-a transformat într-o realitate isterică. Profesoara ţipa la copii cu orice ocazie. Drept răspuns, copiii din bazin plîngeau şi nu vroiau să înoate. Părinţii mai slabi de înger