Încă înainte de a ajunge la Sziget*, alarmiştii de serviciu băteau depeşă pe SMS: "sufocant", "mulţi cocalari", "încă nimic interesant". Scepticii rămaşi acasă strîmbau din nas: "nu vezi ce line-up jalnic? nu vine nimeni anu ăsta"... Cînd păşesc în sfîrşit pe insulă mă trezesc şi eu comentînd: "hm... păi, n-au schimbat mare lucru faţă de anul trecut - dezamăgitor..." 2004 n-a fost cu siguranţă una dintre cele mai bune ediţii ale festivalului, iar explicaţia stă pesemne în numărul mai mic de zerouri pe care organizatorii le-au obţinut din partea sponsorilor. Faptul că este prima ediţie sprijinită de doi sponsori principali în locul unuia singur sugerează că s-a lucrat cu un buget mai mic decît în alţi ani. Unele suflete năroade mai cred şi astăzi că banii daţi pe bilete la astfel de evenimente plătesc şi mega-trupele şi dansul şi antrenul, iar sponsorizările sînt micul gheşeft al organizatorilor. Genul acesta de văicăreală l-am mai întîlnit, însă, pe la noi. Are aceeaşi sonoritate cu jelaniile după care "nici Vama nu mai e ce-a fost", "s-a dus şi Sighişoara şi ce fain era", "nu mai e în 2 Mai ca pe vremuri" etc. Face parte din discursul vag competent al celor care califică papura după numărul de noduri. Dacă stai să-i asculţi, te expui unei nostalgii lipsite de obiect - te trezeşti regretînd clipocitul liniştitor al apei şi foşnetul răcoritor al palmierilor dintr-o Fata Morgana pe care nici măcar povestitorul nu mai poate spune cînd a întrezărit-o. Fac parte dintre cei care nu merg la Sziget pentru Massive sau pentru Oakenfold, nu-mi organizez agenda de seară cu programul festivalului în mînă şi porunca de aur "a nu se rata!" pe buze. În materie de performance mă atrag mai degrabă africanii sau Cortul Roma, îmi fac plinul de muzică la CineTrip sau la Cortul Globe Party fără să bifez, cu aere de funcţionăraş lista de DJ-i, traseul plimbărilor îl stabilesc din me