Cele mai triste oraşe pe care le ştiu sînt porturile la Dunăre. Nu pentru că-s mai sărace decît alte localităţi de provincie, ci pentru că au fost cîndva bogate. Lucru care se vede în cîteva din casele de negustori rămase intacte. Corabia, Turnu Măgurele... acolo mai găseşti încă în cîteva locuri scările de marmură pe care vechii nou-îmbogăţiţi ai locului îşi primeau, pe la 1900, musafirii. Ieri, cînd Dunărea era mai importantă ca orice autostradă, aceste oraşe-porturi erau buricul judeţului, parte a lumii dunărene care începea în Austria şi se termina în Dobrogea turcită. Erau un nod al drumului. Un rezervor de cosmopolitism. Astăzi sînt un sac cu amintiri care nu mai au aproape nici un sens pentru cei mai tineri de 40 de ani. Iar vremea cînd graniţa însemna un zid a mai adăugat ceva la psihologia locului: sentimentul că lumea se termină aici. Drumul se opreşte brusc, pe mal. Dead end. Nu-i vorbă, şi vecinii au pus umărul. Cu mici excepţii, trecerea în Bulgaria e o experienţă costisitoare şi neplăcută. Şpaga la vamă e cerută de la obraz, cu mult mai multă agresivitate decît la noi. Iar dincolo sînt puţine oportunităţi: şi la ei, Dunărea e capătul drumului. Sîrbii după război sînt mai săraci relativ la noi decît cei de dinainte. Iar desfiinţarea embargoului a lichidat afacerile cu adevărat profitabile. Nici fluviul nu-i prea contrazice pe pesimişti: barjele puţine cară mărfuri voluminoase şi ieftine. Explicabil: negustorii sînt mult mai grăbiţi azi decît acum 100 de ani şi-şi doresc componentele de calculator sau maşinile de spălat în trei zile, nu o lună. Din ce mai trece pe fluviu, e greu să te îmbogăţeşti ca armator, d-apoi ca mic negustor din Calafat. Deşi locurile-s frumoase, turismul s-a veştejit deja: în afară de apă şi vegetaţie cu look tropical pe maluri şi insule, nu mai e mare lucru de văzut. Oraşele de pe parcurs nu pot să ofere decît experienţa d