Sîntem singurii care vorbim şi, adesea, vorbim singuri. Articularea gîndului evocă atunci solitudinea glasului ce strigă în pustiu. S-ar spune că respectiva stare de spirit - ca şi întrebarea de ce să continuu - reflectă grota etanşă în care tranziţia indefinită şi dereglarea axiologică a lumii occidentale ne-au exilat. De aceea pomeneam nu demult decăderea cuvintelor, întrebîndu-mă subtextual dacă mai are vreun sens faptul însuşi de a scrie (fie şi la gazetă). Cred totuşi că are. Şi că practica scrisului trebuie mereu chestionată. Fără să mă număr printre autorii cu public larg (a fost nu doar limita, ci şi opţiunea mea, riguros elitistă), am făcut frecvent experienţa "ecourilor": după ce ai scris şi tipărit o vreme îndestulată, constaţi că un semen te citează, un altul te ştie din cărţi, al treilea aminteşte vreo însăilare pe care tu însuţi ai uitat-o... E infinită mulţimea situaţiilor de receptare şi de accidentală dezvoltare umană inerentă simplei încăpăţînări de a comunica. Nu eşti doar elogiat sau criticat, ci şi inventat periodic, în ritmul confluenţelor dintre discurs şi multiplii destinatari ai producţiilor tale. Desigur că poţi persifla (vanitos) omagiile unui fan excitat, aşa cum poţi relativiza (la fel de vanitos) argumentele unui inamic. Fără ei, însă, nu doar fiinţa ta socială, ci şi libertatea inteligenţei tale s-ar prăbuşi într-o criză ireparabilă. Truism neglijat: numai pentru alţii scriem, orice am scrie. Jurnale deghizate în ecorşeuri vii, ficţiuni şi memorii narcisice, suite de fragmentare eseuri, hibride alcătuiri de frontieră sau academice tomuri, cu arhitectură finisată. Efemeride sau pariuri cu exhaustivul. La mijloc e doar sentimentul dureros al insuficienţei, senzaţia că pretinsa noastră desăvîrşire ar fi calpă fără împreunarea imaginară cu fiinţele pe care le visăm asemenea nouă. Ceva intrinsec patetic ne îmboldeşte să nu abandonăm d