Dacă preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez, ar fi fost într-adevăr un dictator comunist, aşa cum susţin adversarii săi, n-ar fi avut loc nici un referendum în care alegătorii să fie întrebaţi dacă sînt sau nu de acord ca actualul conducător să rămînă la putere pînă în decembrie 2006, la epuizarea termenului legal. Rezultatele oficiale ale numărătorii electronice - 58% pentru, aproximativ 42% împotrivă - nu fac decît să confirme conflictul profund, atitudinile radicale ale unui electorat divizat în grupuri ireconciliabile. În 1992, pe cînd era doar locotenent-colonel, Hugo Chavez a pus la cale un complot împotriva celor două partide, social-democrat şi democrat-creştin, care, după treizeci de ani de alianţe, aduseseră vreo 80% dintre locuitori sub pragul de sărăcie. Arestat, judecat, eliberat apoi din închisoare, rebelul ajunge, în 1998, în mod legal la putere şi devine preşedintele unei ţări ale cărei rezerve petroliere îi asigură bogăţia şi interesul Statelor Unite. Petrolul reprezintă 70% din exporturi şi 50% din veniturile statului. În 1999, Chavez organizează un referendum pentru modificarea Constituţiei şi este ales, din nou, în iulie 2000. În 2001, încercînd să-şi ţină promisiunile faţă de electoratul sărac, Chavez semnează Legea pămîntului, Legea pescuitului şi Legea hidrocarburilor. Înainte ca aceste proiecte să-i poată mulţumi pe partizanii săi naturali, ele îi nemulţumesc pe toţi cei legaţi de structurile vechi, dar şi pe cei care se tem de potenţialul de haos creat de entuziasmul "cercurilor bolivariene". Acestea sînt structuri de stradă, de cartier, 7-15 persoane, cărora li se promite în viitor puterea şi proprietatea şi li se acordă în prezent fonduri relativ importante. Opoziţia se dezlănţuie împotriva acestor instituţii în devenire, acuzîndu-le că sînt forţa de şoc a proiectului totalitar. Marşurile opoziţiei şi contra-marşurile susţinătorilor, c