Junii discipoli ai Irinei Nicolau mi-au cerut bătrîneasca părere despre rîndurile lor referitoare la dezmembrarea sălilor Ferestre şi Timp. Săli ale Muzeului Ţăranului care, vă reamintesc, erau semnate de Horia Bernea şi de Irina Nicolau. Sălile legau plugarul trecutului de agricultorul-proletar de azi - năucit, strivit de sisteme economice potrivnice, cu repere estetice în derivă, dar instalat încă temeinic, fie şi prin surogate-kitsch, în cultura sa orală. Fără aceste două săli, în care ruralul contemporan s-ar mai fi putut recunoaşte încă, muzeul s-a transformat brusc în apologia unei eternităţi ficţionale. Îi cunosc pe aceşti tineri. Scriu, publică, organizează jocuri pentru copii în formule insolite, pregătesc expoziţii în diferite colţuri ale Bucureştiului... Cîţiva dintre ei au venit în muzeu pentru a-i sluji pe Horia Bernea şi pe Irina Nicolau, în timpul cînd aceştia aduceau ultimele retuşuri unui muzeu proaspăt, gîndit pentru o lume împrospătată. Tinerii s-au supus fără cîrtire maeştrilor, pentru a-i înţelege mai adînc şi pentru a învăţa să-i prelungească: prin urmare, ei ştiu ce e supunerea. Acum, ei se străduiesc să continue cursa singuri şi după puteri, deşi de o vreme nici una din producţiile lor nu mai e socotită convenabilă. Au devenit enervanţi refuzînd să combată pentru cauza nouă-veche care le este acum impusă - o cauză diferită de a lor, care nu îi convinge şi nu le cîştigă respectul, pentru că emană din acea secvenţă a trecutului pe care ei vor să o exorcizeze. Poate că nu toţi aceşti tineri sînt experţi în etnologie - deşi au timp să devină, iar cîţiva din ei au de pe acum realizări remarcabile; poate că nu au destul tact - mă gîndesc îndeosebi la unul, care tocmai se străduieşte să dreagă o gafă supărătoare; dar nu sînt plaţi şi se muncesc din răsputeri să nu devină, oricît de mult le-ar dăuna propăşirii sociale. Sînt vii, citesc, privesc