Isaura. Se spune ca ulita copilariei isi sapa adanc amprenta in traseul memoriei. Asa se explica de ce, ori de cate ori intalnesti in viata obstacole care ti se par de netrecut, se trezeste impulsul intoarcerii. Probabil astfel s-a intamplat si cu mine, dupa pensionare. Singurul "proiect" ce mi s-a p...

Isaura

Se spune ca ulita copilariei isi sapa adanc amprenta in traseul memoriei. Asa se explica de ce, ori de cate ori intalnesti in viata obstacole care ti se par de netrecut, se trezeste impulsul intoarcerii. Probabil astfel s-a intamplat si cu mine, dupa pensionare. Singurul "proiect" ce mi s-a parut viabil a fost sa revin in satul uitat de lume, la tivul de sus al tarii, ajurat de apele Prutului, si sa redescopar miracolul vietii rurale, strasnic dirijat de anotimpuri. Am incropit, deloc usor, o gospodarie langa fantana sapata de tata inainte sa plece pe frontul mortii de la Odesa, am plantat pomi si vita-de-vie, am randuit cu sfoara straturile cu legume si cele cu flori. Au urmat vietuitoarele lasate de Dumnezeu sa-l insoteasca pe om: gaini, rate, porci, miei, o catelusa tandra si jucausa - Rita. Nu era putin de lucru, nu era confortul urban tocmai abandonat, dar aveam sufletul plin.

Credeam ca am tot ce-mi trebuie. Pana intr-o dimineata, cand am simtit ca-s "filata" dintr-o stiva de lemne. Doua ghemotoace tigrate alb cu gri, cu labute si botic imaculate, trimiteau fascicule de curiozitate dupa mine. M-am apropiat. S-au ascuns. Am repetat demersul. Inutil. Mai tarziu, le-am adus de mancare si mi-am vazut de treaba. La revenire, farfuria stralucea, spalata de limbutele aspre. Insemna "saru-mana pentru masa". Ne-am mai jucat de-a v-ati ascunselea cateva zile, dupa care am dat un verdict: daca vor sa le fie bine, sa intre in casa. De nu, sa ramana cu neamul lor pisicesc din sat.

La o saptamana, unul din exemplare imi inspecta bucatar