Nu sînt un globe-trotter, prin urmare nu mă pot lăuda că am traversat mări şi ţări în cei zece ani trecuţi de la prima ieşire în străinătate (care, fiindcă veni vorba, a durat trei ore şi s-a petrecut în Bulgaria vecină, din al cărei Vidin mi-am luat cele mai iubite încălţări din viaţa mea, celebrii pantofi de sport Trainning!), dar am avut ocazia să petrec zile mai puţine sau mai multe, în vacanţe ori deplasări de serviciu, prin cîteva zeci de hoteluri din întreaga lume. Ei bine, vorba cîntecului, oriunde m-am aflat, peste el am dat. L-am găsit la turci, la italieni, la unguri, în Spania, în Egipt, ba, aproape de necrezut, chiar şi în îndepărtata Chină. Să n-o lungesc, e vorba de felul acela bizar de a lua masa, numit - dracu' ştie de ce! - bufet suedez. Pus faţă în faţă cu adeseori impresionanta desfăşurare de forţe de pe amintitul front al gastronomiei, turistul traversează în funcţie de durata sejurului mai multe faze care pot fi grupate în cele din urmă în trei mari categorii: provocare, acceptare şi, în fine, respingere. Să le luăm pe rînd. La prima vedere, bufetul suedez pare un miracol al industriei turismului. Închipuiţi-vă ce zbatere sufletească, ce emoţie grozavă trebuie să încerce cineva care vede pentru prima oară mesele încărcate cu fel şi fel de minuni culinare, după ce ani întregi, mai ales înainte de '89, a fost obişnuit să împingă tava cu mîncare puţină şi proastă la cantinele hotelurilor de pe litoralul românesc. E un şoc cumplit! Atîtea preparate, sosuri, fructe, dulciuri, ceaiuri şi recipiente nichelate te pot zăpăci pentru zile întregi. E singura explicaţie pe care am găsit-o pentru eforturile unora de a înghesui într-o singură farfurie toate tipurile de aperitive, feluri principale şi salate. Pentru ei, bufetul suedez pare momentul potrivit unei revanşe în faţa amintirii acelor zile în care a merge în vacanţă era sinonim cu a merge să f