Dragă Teodor, Din ianuarie 1990, cînd prestaţia ta ca director în Ministerul Culturii "reinventa" un stil proaspăt de ortodoxie, capabilă de salutare întrebări despre sine, de comerţ responsabil cu actualitatea, de mişcare de la sine înţeleasă în datele culturii mari, trecînd prin doctoratul sorbonard în antropologie religioasă cu Michel Meslin, prin cărţile şi publicistica ta, pînă la eleganţa devotată cu care practici diplomaţia şi ecumenismul (vizita Papei la Bucureşti, cu amprenta ei simbolică atît de tare, e confirmarea, la fel de tare, a entuziasmului tău dedicat ecclesiei vii), ţi-am admirat mereu stilul: cel cu care analizezi complicata situaţie locală şi de pretutindeni a religiosului, cel cu care propui angajarea lui în spaţiul public, stilul în care cultivi apropierea de spirite de mare clasă, stilul, în sfîrşit, de o caldă şi aleasă ceremonie, al prieteniei tale. Cînd, graţie ţie, am fost invitată la Şcoala de vară de la Passignano, am avut bucuria de a gusta împreună cu Marina şi cu tine, întîlnindu-ne în gusturile noastre spirituale, splendoarea Romei paleocreştine, calma eleganţă a Volterrei, uimitorul San Stefano la Bologna. Ne-am întîlnit, de asemenea, în admiraţia pentru cîţiva oameni, Horia Bernea în primul rînd. Alcătuind împreună cu el splendidul Roma. Caput mundi, ai consemnat pasiunea voastră comună pentru originarul tradiţiei creştine, citit în simplitatea lui universală şi în princiarele lui întrupări romane, ai consemnat angajamentul vostru spiritual în dialog, ai consemnat cîteva mari teme Bernea. Eşti un om capabil de admiraţie lucidă, nuanţată, realistă, fidelă; capabil de o critică de acelaşi tip. Spun toate astea pentru a-mi prefaţa nedumerirea legată de tonul cu care, în numărul 30 al Dilemei vechi, vorbeşti despre André Scrima (Restituire). Nu mă refer la felul cum îl judeci (aici fiecare e perfect îndreptăţit să-şi susţină arg