De aceea cred ca simt pulsul politic al Americii destul de bine, nu atat in privinta politicienilor, cat si a electoratului. Iar electoratul care, pana acum cateva luni, refuza sa creada ca administratia Bush ar fi putut sa minta publicul in privinta razboiului din Irak, incepe sa schimbe placa. Am urmarit filmul Fahrenheit 9/11 in prima seara, la premiera, in Bloomington. Nu tin minte sa fi vazut vreodata asa ceva in Statele Unite, in afara de festivalurile internationale de film de la New York (un fenomen legat mai mult de New York decat de cultura americana in general). Toate biletele fusesera vandute cu cateva zile inainte, lumea se ruga de un bilet in plus. A trebuit sa stam la coada o ora ca sa putem sa ne rezervam locurile in sala. Parca eram la sala Studio in anii '70, asteptand cu nerabdare sa putem sa prindem un bilet la un film de Nikita Mihalkov. In timpul filmului s-a aplaudat si s-a fluierat cum n-am mai vazut niciodata in cei 19 ani pe care i-am petrecut in America.

Da, e adevarat ca Michael Moore nu este Nichita Mihalkov in privinta subtilitatilor sale regizoriale si estetice. Dar Michael Moore nu se vede pe el insusi ca pe un regizor, nici macar unul de filme documentare, ci ca pe un pamfletar. Inainte de orice altceva, Michael Moore este un om crescut in heartland-ul american, in Flint, Michigan, care, inainte de a avea sansa sa faca filme, a trait pe pielea sa saracia economiei post-industriale globale si a avut destule sanse sa vada ce inseamna rasismul cand saracia devine dura. Oamenii pe care ii vizeaza sunt numai in parte liderii politici si economici ai tarii. Filmele lui se adreseaza mai degraba omului de rand, intr-un limbaj simplu, cu o logica a omului cu bun simt, dar fara mari angoase existentiale. Daca intelegi acest context, poti sa pricepi si traiectoria sa incepand cu filmul Roger and Me, care punea accentul pe dezmembrare