Recunosc, sînt o admiratoare a lui Andrei Cornea. M-a impresionat în tot ce am citit sub semnătura lui combinaţia, din ce în ce mai rară astăzi, de naturaleţe şi rigoare, de subtilitate şI limpezime, de originalitate şi bibliografie la zi. Cărţile domniei sale te învaţă apelînd la o erudiţie care nu intimidează, ci fascinează. De aceea le parcurg cu creionul în mînă, le chinui îndoindu-le paginile ca să ştiu unde să mă întorc sau ţinîndu-le răsturnate ca să pot zăbovi pe-ndelete la un pasaj anume. Cel mai recent volum publicat de autor la Editura Humanitas, intitulat De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş sau despre utopii, necestăţi şi (ne)deosebirea dintre ele, este, aşa cum au remarcat deja şi alţi cronicari, excepţional. în ceea ce mă priveşte, folosesc termenul mai cu seamă cu accent pe semnificaţia lui de deplasare de la normă sau uzanţe .

Cartea lui Andrei Cornea se detaşează într-un mod important şi totodată discret (fără agitaţii metadiscursive) de convenţiile spaţiului intelectual în care apare, şi asupra acestei revoluţii silenţioase vreau să mă opresc în primul rînd. Scriind despre intelectuali, Andrei Cornea izbuteşte să ocupe acea imposibilă linie de mijloc, punctul invizibil (inexistent, ar zice unii") al centrului care-ţi permite analize şi te fereşte de identificări premature. Pentru cine nu ştie că autorul însuşi a făcut parte din Şcoala de la Păltiniş, afilierea e imposibil de ghicit. Scriind împotriva relativismului, Andrei Cornea reuşeşte să evite o poziţie ontologică în mod evident concepută în contra curentului, ba chiar anterioară lui istoric. Scriind despre Noica, reuşeşte să fie sever şi tandru deopotrivă, altfel decît au făcut-o Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu. Căci Andrei Cornea tratează nu atît idei, şi nici oameni, cît îşi concepe un model analitic care apoi lucrează aproape singur, obligîndu-l pe analist să