Poezia Constanţei Buzea e acum una manifest confesivă. Ea se deschide lumii cu o umilinţă orgolioasă, pornind de la gradul zero, al asumării datelor "prozaice", aşadar scuturîndu-se de orice afectare. Condeiul pare a merge singur pe pagină, oglindind o fascinaţie a realului care nu e mai puţin profundă decît cea a imaginarului (ambele reprezintă o despovărare a eului traumatizat): "Trezirea mea a fost odihnitoare. Simţeam/ cum intru în convalescenţă. Am înghiţit/ un rest de codeină şi am tuşit din răsputeri./ M-am ridicat din aşternut. Am recitit un text/ fără final şi l-am lăsat aşa, căci avea noimă./ Apoi am reluat un text străin"(Texte fără final) . Culmea imaginarului o reprezintă totuşi nu roadele fanteziei, ci "netrăitele", experienţele păstrate precum pure potenţialităţi, adresate absolutului: "Şi îndelung netrăitele tale, cu gloria lor nicăieri,/ cu liniştea lor către nimeni. Şi nimănui,/ Aliluia. Amin" (Nicăieri gloria). Confesiunea e nesăţioasă de sine. Forînd pe verticala substanţei sale intrinseci, ea nu pregetă a se extinde şi pe verticala autobiografică, în strădania de-a recompune o existenţă în contururile sale subiectiv-obiective. Drept care poeta ni se dezvăluie în "transparenţele" amintirilor d-sale "însângerate", sub chipul unui copil frustrat nu doar de circumstanţele istorice maştere (războil, refugiul din Basarabia, sărăcia etc.), ci şi de mediul proxim, familial. Al unui copil "lehămisit de indiferenţa celorlalţi", care se apără instinctiv "prin muţenie, nu prin supunere", care, "plin de ghimpi pe dinăuntru, îndură". în pofida cunoscutei atracţii freudiene a fetei către tată, părintele autoarei apare dezamăgitor precum un tată kaftian cu fizionomia mult agravată, împătimit colecţionar al "înjurăturilor picante, asasine", "creaţii ingenioase demne de iadul cel mai adânc", pe care le utiliza cu delicii, degajînd un aer tiranic: "n-am curaj