Rezemat de motocicleta de pe care abia coborâse, bărbatul cu privirea posacă stătea de vorbă cu cineva în faţa unei cafenele din Paris. Foarte rar putea fi văzut aşezat înăuntru la una din mese fiindcă nu frecventa îndeobşte localurile publice. Interlocutorul său părea hipnotizat de debitul verbal care nu se mai întrerupea. Nu numai vorbirea precipitată stârnea perplexitate. Pe umeri îi atârna o canadiană, în jurul gâtului era înfăşurat un fular, de mâini fluturau, agăţate, mănuşi mari, negre, obişnuite la cei care conduc aceste vehicule zgomotoase. Dintr-unul din buzunarele canadianei răsărea la intervale botişorul unui pisic, singurul însoţitor tolerat în escapade de excentricul personaj.

Omul nu putea fi lesne recunoscut, căci evita, cum am spus, sălile aglomerate, nu dădea interviuri, ducea un trai de mizantrop, de lup singuratec. Totuşi, pentru iniţiaţi silueta lui devenise familiară, avusese un succes răsunător, cărţile semnate de el erau expuse în primele rânduri în librării. Cele două romane insolite Voyage au bout de la nuit (Călătorie la capătul nopţii - 1932), Mort ŕ credit (Moartea pe credit - 1936) îl săltaseră în plutonul fruntaş al prozei franceze (şi ce pluton, cu Gide, Malraux, Montherlant şi mai târziu Sartre şi Camus). Louis Fernand Céline, despre el e vorba, ţâşneşte pe firmamentul literar în ultimul deceniu înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Comportamentul său sucit, adesea provocator, a fost acceptat ca o altă manie a breslei. Lucrurile au luat o turnură mult mai gravă în anii ocupaţiei germane: ceea ce fusese depozitat în el, resentiment, ură, o lavă incendiară, s-a revărsat atunci în afară. Pe soldaţii teutoni care mărşăluiau ţanţoş, pe bulevardele Capitalei, Céline i-a întâmpinat ca pe nişte eliberatori, trimişi să pedepsească o Franţă trufaşă, cosmopolită, decăzută. în explozia de mânie împotriva compa