Copiii şi ceilalţi

Proza lui Mircea Cărtărescu este autobiografică, narcisistă şi poematic-filosofică, semănând în linii mari cu proza lui Eminescu. Vârsta artistică a celor doi autori diferă însă flagrant. Spre deosebire de precursorul său din secolul nouăsprezece, structural matur şi responsabil, Mircea Cărtărescu este, din punct de vedere tipologic, imatur şi refractar la asumarea unor responsabilităţi. (Pe cel dintâi, ni-l putem imagina participând, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, la organizarea unui eveniment de răsunet naţional: sărbătorirea a 400 de ani de la ctitorirea Mânăstirii Putna de către Ştefan cel Mare; pe cel de-al doilea nu-l vedem decât petrecându-şi, la patruzeci şi doi de ani, o vacanţă la Tescani, împreună cu câţiva studenţi ai săi de la Litere, şi amuzându-se să-şi scrie reciproc versuri cu carioca pe omoplaţi şi coapse.)

Pentru Mircea Cărtărescu, copilăria reprezintă principala sa experienţă existenţială şi singura pe care a trăit-o atent. Proza sa se referă aproape exclusiv la această perioadă. Nu vom întâlni, nici în volumul de nuvele Visul, 1989, nici în romanul Travesti, 1994, reprezentări ale condiţiei de bărbat adult sau ale rolului jucat de acesta în societate. Prozatorul nu are sentimentul situării sale în istorie, nu se simte răspunzător de ce se întâmplă în jur şi nu se arată interesat de soarta ţării în care s-a născut. Din perspectiva lui, alţii sunt cei care se ocupă de aşa ceva, aşa cum din perspectiva copilului, alţii (părinţii, profesorii) trebuie să aibă grijă de problemele practice ale vieţii, serioase şi plictisitoare.

Lumea copilăriei evocată de cineva care la vârsta încărunţirii părului încă nu s-a maturizat şi care se pasionează de jocurile pe computer şi se fotografiază în haine de rocker - aceasta este proza lui Mircea Cărtărescu. Cu menţiunea că "imaturul", insensibil pâ