Am participat în iunie la un seminar-premieră la noi. În calitate de organizator, postul România Muzical "George Enescu" a pus în discuţie ideea de muzicologie radiofonică. Însăşi alăturarea celor doi termeni a provocat discuţii mai mult sau mai puţin fertile: dacă în România redactorii şi realizatorii de emisiuni radiofonice provin într-o anume măsură din rândul absolvenţilor de muzicologie, în majoritatea centrelor europene situaţia este alta. Jurnaliştii care preiau emisiuni culturale se ocupă şi de rubrici muzicale, poate cu sprijinul unor colaboratori muzicieni. De aceea, asocierea unei radiofonii dinamice, comerciale cu studiile academice ale muzicologului - văzut eventual în ipostaza sa de specialist cam greoi şi obstinat în a mânui un jargon de specialitate - poate să fi părut unora caducă. Ar exista suficiente argumente să schimbăm această imagine a muzicologului, măcar prin tânăra generaţie ale cărei preferinţe şi opţiuni sunt altele, chiar dacă instrucţia serioasă nu-i lipseşte.

Am folosit deja cuvântul-cheie "comercial"; el a fost rareori pronunţat în acele zile de seminar, însă toţi i-am simţit prezenţa, mai degrabă ameninţătoare decât reconfortantă. S-a vorbit insistent despre audienţă, cu o singură posibilă concluzie de bun-simţ: pentru un post public (aşa cum e şi România Muzical) este desigur important să atragi auditoriul, cu condiţia ca el să dorească aceasta (cum bine zicea Lukas Hurnik din Cehia).

Temele incitante nu au epuizat sarcinile muzicologului la radio: s-a discutat îndeosebi despre tipuri de emisiuni muzicale la radio-uri publice din România, Elveţia, Germania, Irlanda sau Cehia, despre interpretări muzicale comparate, difuzarea muzicii noi sau a jazzului, interdisciplinaritate, dialogul radiofonic etc. Unii au propulsat în prim plan problemele audienţei şi necesitatea schimbării posturilor de radio în func