Satele din zona mea, de mai multă vreme de când le ştiu eu, au fost din unele puncte de vedere mai izolate decât nişte ţări. Pentru că acestea din urmă sunt totuşi obligate la relaţii diplomatice şi comerciale, îşi arborează drapelul la organismele internaţionale şi îşi sprijină fotbaliştii să meargă la mondiale ori scriitorii să candideze la Premiul Nobel. Ori într-un sat românesc viaţa mocneşte mai degrabă în vatră. Vatra satului - cum bine se spune. Oamenii se mai identifică cu etosul local, ce-o fi acesta, şi din multe puncte de vedere lumea se sfârşeşte pe coama dealului. Mâncarea are acelaşi gust de generaţii întregi şi se limitează la aceleaşi ingrediente. Într-o zi am tratat-o pe vecina mea cu ciuperci prăjite, pentru că apăruse în uşă ispitită de mirosul apetisant. Pur şi simplu nu-i putuse rezista. A gustat cu reticenţă pentru că deşi vedeau lapiotele pe toate cărările ei nu le culegeau. "Foarte bune", a recunoscut ea, "păcat că la noi în sat astea nu se mănâncă!" Regretul ei părea sincer şi definitiv. Au însă un sentiment de mândrie când sunt destul de norocoşi să se facă bine grâul, când e an bun pentru fructe, mai ales din acelea care se pot distila. Se cred superiori celora din satele vecine, care sunt altfel, bărbaţii au pălăriile prea mari şi femeile îşi încing şorţul prea sus. Un mecanism fin şi invizibil, ca un fel de giroscop, ghidează toate mişcările şi dă măsura tuturor lucrurilor. Limbajul pe care-l folosesc între ei păstrează rudimente şi agramatisme prin care se recunosc fără greş. Memoria individuală pare a nu fi altceva decât un segment al memoriei colective, care e atât de intimă încât e la îndemâna tuturor. Acest sentiment previne şi anihilează toate excepţiile, atunci când acestea apar. Şi astfel satul continuă să aibe un miez tare format din cei care s-au născut acolo şi care nu l-au părăsit decât pentru a-şi face serviciul militar,