Sunt mai bine de doi ani de cînd pictorul Florin Mitroi ne-a părăsit. În acest interval nu s-a schimbat, practic, nimic. În zona culturală un singur eveniment semnificativ poate fi luat în calcul, şi anume Expoziţia de pictură pe sticlă de la Galeria H"Art, iar pe piaţa de artă prezenţa sa este la fel ca la început, adică nulă. În aceste condiţii inexplicabile şi inacceptabile, măcar privirea istorică şi judecata critică pot readuce, cît de cît, în spaţiul vizibil al artei româneşti, imaginea unuia dintre cei mai importanţi şi mai profunzi pictori din ultimile decenii.

Pentru Florin Mitroi pictura nu a fost doar un simplu exerciţiu cultural, o formă abilă de comunicare codificată cu un privitor mai mult sau mai puţin prevenit, o hîrjoană ludică sau o scrutare gravă prin spaţiile nelimitate ale posibilului. Mai întîi, ea era un amplu şi complicat ceremonial tehnic, un recurs la memoria arhaică a genurilor, o subtilă convocare la realitatea imediată atît a lumii organice, cît şi a regnului mineral. El a fost unul dintre puţinii pictori moderni, şi acest fapt este valabil nu doar pentru spaţiul artei româneşti, care nu a folosit niciodată culorile de ulei. Ostil prin natura lui faţă de orice efect, de orice strălucire exterioară şi conjuncturală, el i-a preferat uleiului culorile de apă, în speţă tempera cu ou, tocmai din această pricină. Spre deosebire de tînăra tehnică a uleiului, fastuoasă şi volubilă prin însăşi materialitatea sa, tempera cu ou are o sonoritate stinsă, o suprafaţă caldă, absorbantă şi atemporală. Lumina nu glisează pe suprafaţa pictată cu tempera, aşa cum se întîmplă în cazul uleiului, nu se răsfrînge doar pe acea peliculă exterioară pe care o părăseşte apoi tot atît de subit pe cît de spontan a şi apărut, ci se interiorizează, se insinuează în particulele intime ale pigmentului pînă face corp comun cu acesta şi împreună cu care ie