Am avut ocazia să bîntui două săptămîni California, de la ocean la munţii de dinainte de deşert şi de la Los Angeles la Etna, CA, chiar lîngă graniţa cu Oregon şi lîngă muntele Shasta, venerat drept sacru de multe grupuri New Age. California este o lume în sine, nu un stat şi, mai degrabă decît să continuu a enunţa banalităţi de pliant turistic, voi încerca să enumăr pur şi simplu lucruri mie întîmplate, în speranţa că sensul, dacă există, va reieşi din simpla adăugare de evenimente. Los Angeles din avion: 1) aproape o oră de zbor peste panglici de autostrăzi suprapuse într-un fel pe care l-am crezut a fi möebusian pînă cînd am condus pe ele şi le-am desluşit deopotrivă logica copilăresc de simplă, dar nu mai puţin scara înfricoşătoare; 2) întinderea nesfîrşită de case, dispuse în reţea, extinsă orizontal pe teritoriu, fără evidenţa unui (singur) centru, de la ocean la munţii San Bernardino şi dincolo de ei. Disney Concert Hall din, să zicem, downtown: capodoperă, fără îndoială, de talia muzeului Guggenheim de la Bilbao, a aceluiaşi straniu Frank Gehry. Spre deosebire de Bilbao, două calităţi în plus: grădina urbană interioară, care penetrează volumul şi-l oferă publicului pietonal, şi dimensiunea accesibilă, în ciuda flamboianţei volumului, care, refuzîndu-se gigantismului, se oferă pe sine jertfă pitorescului turistic. Muzicienii vorbesc, de asemenea, despre acustica impecabilă a sălii. Getty Center, pe două coline de pe care se văd - cînd nu e smog, adică rar - deopotrivă centrul L.A., Beverly Hills, universitatea (UCLA, de scara şi introvertirea unui oraş de provincie) şi West Hollywood, pînă la ocean, la Santa Monica. Probabil opera cea mai impresionantă a lui Richard Meier, cu atît mai mult cu cît e făcută cumva à contre coeur: o cetate privindu-se pe sine în felurite oglinzi de apă şi marmură albastră, placată cu piatră spre exterior. Piatra, adusă din