Fericirea noastră, a românilor, înseamnă minciuni şi iluzii. Nu-mi îngăduie vîrsta s-o spun de pe poziţia celui care a trăit destul, dar îmi îngăduie viaţa s-o rostesc cu tăria celui care a trăit destule. De fapt, nici nu-ţi trebuie altceva decît ochi larg deschişi şi cetăţenie română pentru a înţelege adevărul simplu al acestei constatări. Ce tristeţe cumplită ne-a lovit cînd am început să întrezărim ce s-a întîmplat cu adevărat în iarna lui '89 şi ce stare de beatitudine, de fericire egală cu dumnezeirea, ne încerca în momentele în care ne minţeam (sau ne minţeau?) că participăm la o revoluţie! Şi totuşi, nici astăzi n-are nimeni chef de adevăr, de tristul adevăr al acelor zile, aşa că nu ne rămîne decît să asistăm fericiţi la răspîndirea certificatelor care ne declară martori ai iluziei că am devenit liberi şi să ascultăm - fericiţi, evident! - poveştile despre revolta spontană a maselor împotriva comunismului. (Dacă tot am ajuns să-l pomenim, ar fi nedrept să nu aprindem cîteva cuvinte de sufletul tuturor celor care au crezut şi încă mai cred că fericirea se confundă cu minciunile blestematului sistem. Dumnezeu să-i ierte!) Cum să nu crezi în puterea minciunii de a te face fericit? Nu mi-am văzut niciodată rudele mai bucuroase decît în ziua în care s-au întors de la Cluj cu sacoşele doldora de bani înmulţiţi de opt ori la Caritas-ul lui Stoica. "Sîntem fericiţi!", au declarat atunci, cu vocea unchiului Costel, zeci de mii de români drogaţi cu iluzia unui sistem magic de produs bani pe bandă rulantă. Dependenţa i-a ţinut mult şi a fost şi molipsitoare, altfel e greu de înţeles numărul mare al celor care, cîţiva ani mai tîrziu, îşi căutau fericirea în alte iluzii numite SAFI ori FNI. În 1996, mai mult decît oricînd, am văzut români fericiţi ieşind în stradă şi strigîndu-şi speranţa, agăţaţi

de iluzia schimbării decisive. Apoi i-am văzut prăbuşindu-se s