Aflu acum că, pînă în 1972, pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu (astăzi Lascăr Catargiu), între Piaţa Victoriei şi Piaţa Romană erau castani bătrîni, care au fost tăiaţi iar rădăcinile le-au fost scoase din pămînt cu tractoarele. Nu-i mai ţin minte, dar nu mă mir de imbecilitatea edililor şi a regimului care făcea asemenea lucruri. Îmi mai amintesc, în schimb, cîte ceva din cartierul Uranus, pe care m-a dus mama să-l văd înainte de demolare. Era acolo o stradă în trepte. Şi singurul loc din Bucureşti cu străzi în pantă, unde astăzi e Palatul Parlamentului. Plimbîndu-ne printre acele case şi curţi liniştite, unde toată vara se auzeau guguştiucii, am intrat într-o grădină minunată, cea a Schitului Maicilor . În biserică am ascultat o predică pe care o ţin minte şi astăzi. Preotul explica enoriaşilor de ce Dumnezeu nu răspunde imediat rugăciunilor oamenilor: "E ca un părinte care nu vrea să-şi ajute copilul să-şi facă lecţiile la matematică. Copilul trebuie să înveţe să se descurce singur", spunea el. Între timp, grădina şi chiliile acelea nu mai există (au fost rase de pe faţa pămîntului), iar biserica a fost mutată (după sistemul ceauşist ce pare acum incredibil şi absurd).
Astăzi, biserica stă în spatele unui front de clădiri imense de beton care adăpostesc nişte ministere şi sediul SRI. Dar îmi mai amintesc şi altceva, aparent mult mai nesemnificativ, din Bucureştiul de acum douăzeci-treizeci de ani. Erau nişte fluturi, albi, portocalii cu dungi şi puncte negre, sau albaştri. Îi ţin minte ca pe una din imaginile copilăriei. Foarte rar am mai văzut, în ultimii ani, din cei albi. Ceilalţi au dispărut probabil cu totul. De bună seamă, mediul Capitalei a devenit mult prea ostil pentru nişte fiinţe atît de delicate. S-au pierdut, ca multe altele, în praful comunismului şi al tranziţiei. Dacă nu vom mai vedea cartierul Uranus decît în poze şi poate în filme