Cînd eram mic, banana era un fruct aproape oprit. Distribuit cu ţîrîita. Ascuns sub prelate gri, în Dacii papuc de aprozar. La fel ca şi amorul liber, era rezervat celor îndrăzneţi sau cu pile. Evadaţilor din sistem. Între ei şi noi, diferenţa era timpul în care mîncam banana: ei în 2 minute, noi într-o jumătate de oră. Explicabil: fiecare înghiţitură se mesteca în tăcere şi reculegere. Banana era adulată în templul gurii, cu un lung ceremonial al fălcilor - nu pur şi simplu mîncată. Astăzi, banana e mecanică. Are patru roţi, toate motrice. E înaltă şi grea. Popular, varietatea altoită aici se numeşte gipan. Şi, în loc s-o mănînci tu şi să te bucuri, ea se hrăneşte din tine. Îţi ia ratele lunare, vremea, bunul simţ, viaţa, pînă la urmă. Te mestecă la fiecare stop, pe cînd priveşti undeva departe, în jos, la celelalte autovehicule. Te digeră pe drum, cînd treci pe lîngă ceilalţi mîncători de mere, pere sau răbdări prăjite. Banana mecanică e patru ori patru, dar nu trebuie să ştii să înmulţeşti ca s-o foloseşti. Creşte în ţări exotice, în copaci de oţel care se îndoaie sub greutatea ei: între 2 şi 3 tone. Ca şi altădată, posesiunea ei te pune într-o categorie specială: aceea a celor care au apucat. Spre deosebire de tinereţea noastră însă, banana asta nu se mai cere ascunsă. Banana mecanică se strică la întuneric şi se pîrguieşte în soare. Ştii că-i coaptă atunci cînd străluceşte mai tare ca ochii copiilor săraci, cu nasul lipit de vitrina magazinelor cu jucării. N-am înţeles niciodată de ce plantaţia noastră de banane mecanice de la Cîmpulung a dat faliment. În fond, nu aveau un gust tare diferit. Însă probabil că nu cumperi o astfel de maşinărie pentru aromă - ci, la fel ca altădată - pentru că nu poate ajunge chiar pe masa fiecăruia. Dieta cu banane mecanice e una dintre cele mai rele

pentru organism. O dovedeşte experienţa fetelor diafane, eterice, căz