* Ladykillers - Cum scăpăm de coana mare? / The Ladykillers (SUA, 2004), de Joel şi Ethan Coen. Dacă vreţi să vedeţi Ladykillers aveţi două opţiuni. Prima - şi cea mai bună - presupune o vizită la British Council. În videoteca de-acolo ar trebui să găsiţi o comedie neagră din 1955, realizată de Alexander Mackendrick. Dacă filmul lipseşte momentan, celelalte comedii produse de studiourile Ealing în anii '50 pot să vă ofere o companie instructivă pînă la întoarcerea lui. Cele mai bune pot fi identificate după un indiciu infailibil: au fost binecuvîntate cu prezenţa lui Alec Guinness. (De fapt, contribuţia lui Guinness la istoria filmului n-a fost altceva decît o amplă binecuvîntare şi unii dintre noi avem motive personale să-i fim recunoscători: de exemplu, simpla rostire a numelui Guinness preschimbă orice dispută cinefilă dintre mine şi Alex. Leo Şerban într-o cîntare pe două voci despre măreţia actorului.) Unul dintre aspectele instructive ale acestor comedii e însăşi durabilitatea lor: după aproape 50 de ani, aşa-numitul Free Cinema britanic nu mai pare deloc atît de free (e prizonierul convenţiilor sociale împotriva cărora se revoltase şi de care era obsedat; e îmbătrînit de eforturile de a fi realist; e îngreunat de conştiinţa propriei importanţe), în timp ce comediile Ealing, cu farmecul lor liniştit, cu provincialismul lor fără complexe, cu gentileţea lor (demascată pe-atunci drept conformism), dau semne că sînt nemuritoare. E cazul filmului The Ladykillers, a cărui gentileţe nu riscă nici o clipă să devină insipidă, căci se lasă înfiorată de tot felul de curenţi siniştri, şi a cărui poveste de aciuează în memoria spectatorului cu naturaleţea unui basm. O bătrînă angelică primeşte chiriaşi. Chiriaşii, unul mai dubios ca altul, sînt conduşi de un fel de gargui (Guinness), dar bătrînica nu observă nimic şi continuă să nu observe nimic atunci cînd arătările