Dragă Leo, Vrei bătaie? Atunci hai să discutăm despre Kill Bill Vol. 1, care altceva nu conţine. Dar, mai întîi, poate că există cititori care evită din principiu filmele "cu bătăi" sau, chiar dacă nu le evită, le consideră în cel mai bun caz un mijloc de relaxare, nicidecum un subiect de discuţie serioasă între cinefili; deci, ce vedem noi atît de interesant şi, ocazional, atît de lăudabil, la nişte filme violente în care personajele se definesc în primul rînd prin ce pot face cu un arc (Stăpînul inelelor) sau cu o sabie (Kill Bill Vol. 1)? Eu unul nu văd violenţa, ci - în cazurile fericite - o celebrare a mişcării, o redescoperire entuziastă a posibilităţilor cinetice ale cinematografului, un mod de a investi formidabila moştenire a comediei mute. Stăpînul inelelor avea o secvenţă în care Legolas (un fel de Buster Keaton al elfilor) sărea pe spinarea unui elefant folosit ca maşină de război, se descotorosea de ceilalţi pasageri, trăgea o săgeată în capul animalului şi cobora pe trompa lui de parcă s-ar fi dat pe gheaţă - totul în cîteva secunde. Dumnezeu ştie cîte săptămîni de coşmaruri i-au costat secundele alea pe realizatori, dar, pe ecran, mişcarea pare liberă, la fel de spontană ca deciziile luate de Buster cînd e prins în tornadă sau ca impulsul tău de a-ţi aprinde o ţigară: e frumoasă. Şi n-o consider frumoasă pentru că sensibilitatea mea "literară" aderă în primul rînd la ecranizări; J.R.R. Tolkien nu descrie nicăieri mişcarea aceea şi, dacă ar fi încercat, n-ar fi găsit cuvintele. Un singur cuvînt descrie genul acela de graţie: cinema. Nici în Vol. 1, nici în "deliciosul caft al Miresei cu Elle" din Vol. 2, accentul nu cade pe mişcarea în sine, ci pe violenţa ei. Nu spun asta ca să-l critic, ci ca să clarific faptul că Tarantino n-a vrut neapărat graţie; nu mişcarea sabiei îl îmbată pe el, ci căderea capului, împroşcătura de sînge. Aici l-ai putea c