"Amicus Plato..." Am ezitat mult pînă să public acest articol. Dacă o fac, este pentru că o polemică există deja, numai că ea se poartă pe şest. E, cred, momentul & locul să ridic, în fine, mănuşa & s-o aduc(em) la lumină. Polemica este vastă & riscă să fie interminabilă: ea implică tipul de cronică, sau chiar ideea de critică cinematografică, pe care o practicăm fiecare. Dată fiind anvergura ei, am hotărît să "decupez" doar porţiunea care se referă, strict, la Quentin Tarantino şi la ultimul său op (Kill Bill vol. 1 & 2), sperînd că ea ar putea să marcheze - metonimic - restul. Inutil să mai spun, sînt un fan al lui Gorzo - unul dintre primii, de altfel. Îl citesc "de plăcere", precum, bănuiesc, majoritatea cititorilor Dilemei vechi, care nu se duc la cinema; cînd vine vorba, însă, de "obiectivitate", lipsă de parti-pris-uri şi toate celelalte bla-bla-uri cu care noi, criticii, ne închipuim că facem o treabă utilă, prefer să mă încred în opiniile altora... O observaţie generală: am constatat că, mai nou, cu una din acele piruete dublu-tulup cărora le deţine patentul, Andrei Gorzo nu se mai uită la filme; se uită direct în capetele autorilor: Tarantino - în KB1 - "are în cap o singură idee"; "aşa arată acum mintea talentatului actor şi regizor Mel Gibson"; etc. etc. Dacă vă gîndeaţi, poate, că un film are totuşi mai multe căi de acces, că totul se bazează pe interpretare, sau chiar că un autor poate să vrea una şi să-i iasă alta (în mai bine, nu neapărat în mai rău), ar fi cazul să uitaţi aceste bazaconii relativizante: Gorzo ştie mai bine ce-a vrut autorul. (Iar atunci cînd pe autor nu-l ajută capul - vezi Tarantino -, degeaba se înfăţişează "înfăşurat în bandă video ca o mumie": "e inexpresiv".) El ştie nu doar "ce-a vrut să spună autorul", ci chiar ce simte: adeseori, Gorzo este chiar vocea (strigătul, oftatul) lui. Asta contravine cumva intenţiei, deja măr