Constat cu plăcere că numărul tinerilor cu pregătire superioară şi cariere impresionante care nu vor să părăsească România este în creştere. Este o constatare empirică, pe care o fac în cercul meu de prieteni şi cunoştinţe, destul de larg şi divers. Dacă la sfîrşitul anilor '90 şi în primii doi-trei ani ai deceniului următor vocile resemnate care optau pentru emigrare erau cvasi-unanime în jurul meu, acum au început să apară opţiuni contrare, regrupări în jurul ideii de a rămîne aici, strategii de viaţă şi carieră în care părăsirea României nu mai e condiţia primă. Faptul e cu atît mai îmbucurător cu cît cei care îşi văd viitorul în România sînt cei antrenaţi să fie elita de mîine. Alţii, şi ei tot mai mulţi, se simt nesiguri, nu prea ştiu încotro s-o apuce, sînt între două gînduri, ca între două trenuri care pleacă în direcţii opuse. Simt că au bune perspective şi acolo şi aici. În fine, grupul celor care vor să plece din ţară fără nici o ezitare se subţiază, deşi rămîne majoritar. Nu ştiu dacă putem vorbi, deja, despre un trend, dar se ştie că orice trend începe cu cîteva opinii noi. În plus, am cîţiva prieteni români din străinătate, emigraţi cu foarte mulţi ani în urmă, pe cînd erau nişte copii, reveniţi foarte des în România după 1989, care împachetează în aceste zile pentru întoarcerea definitivă în ţara lor natală. Au idei, sînt entuziaşti şi, unii dintre ei, au şi bani. Au, însă, o atitudine care îi poate pierde. Vor performanţă, vor competiţie directă şi corectă, vor să construiască aici lumea de acolo. Rămîne să vedem cît îi va ţine acest entuziasm în contact cu toropeala şmecheră a Dîmboviţei, cu cultura ţepei şi cu obişnuinţele bizantine ale locului. Tind să cred că, pe mulţi dintre ei, îi va ţine. În ultima vreme, am discutat atent cu aceşti congeneri care îşi văd, cu diferite grade de luciditate, viitorul în România. Am constatat că motivaţiile l