Mi-ai povestit o dată că ţi-aş fi spus eu, cîndva, cum că "orice realitate mîngîiată îndeajuns sfîrşeşte prin a toarce". Frază eliptică şi sibilinică, făcută mai mult pentru liniştirea spiritelor - respectiv al meu. Ceea ce voiam să spun, probabil, era că această felină himerică trebuie mîngîiată în firul blănii cu cuvinte potrivite pentru a ţi se aşeza, vremelnic, torcînd în poală, dîndu-ţi astfel sentimentul acela liniştitor că eşti stăpînul ei iubit. (Ai avut o pisică? Ştii atunci că nimeni nu stăpîneşte cu adevărat o pisică!) Mă mai gîndesc acum că, probabil, trebuie să-mi fost tare frică atunci cînd am lăsat să-mi scape acest gînd; cînd mă cuprinde frica, devin poetic... Să-ţi explic. Vorbind despre oamenii din satul ei natal, Herta Müller spunea că "pentru cei mai mulţi nu existau lacune, nu trebuia să priveşti printre cuvînt şi obiect şi să fixezi nimicul". Pentru aceşti oameni, "cuvintele se aflau aşezate direct pe lucrurile pe care le desemnau. Lucrurile se numeau întocmai după cum erau, şi erau întocmai după cum se numeau. Într-o înţelegere încheiată o dată pentru totdeauna". Oamenii aşezaţi nu au nevoie de multe cuvinte. Ei le folosesc doar pentru a spune lucrurilor pe nume. Cum ar spune francezii tăi, appeler un chat un chat. Restul e muncă. Doar că oamenii aşezaţi stau locului. Poate şi pentru că sînt şi rămîn oameni ai locului. Cînd, însă, nu stai locului şi şi-a mai băgat şi dracu' coada, îndemnîndu-te să tragi ocheade "printre cuvînt şi obiect", lucrurile se dezghioacă din cuvinte şi prin crăpătura dintre ele te "fixează nimicul". Şi atunci te cuprinde frica! În faţa acestei prea-umane şi neprevăzute realităţi care este această frică, reflexul meu, spuneam, este unul "poetic". Adică acela de a arunca o plasă de cuvinte deasupra "nimicului" care mă fixează fascinant, pentru a-l putea contempla astfel fără a mă lăsa înghiţit de el. Călcînd pe ace