E duminică spre seară şi drumul de la Craiova spre Bechet curge lin, cu plopi de-o parte şi de alta - situaţie ce va intra curînd în amintire, pentru că normele de securitate auto ale UE vor scoate plopii şi vor lăsa doar drumul. Din loc în loc, sate; noi aveam treabă la Căciulăteşti, un sat ca oricare altul din acest prag sudic al Olteniei. Bate ceasul de şapte seara şi lumea e la porţi: fie în grupuri alb-negre, vioaie şi gălăgioase, precum la rromii din Sadova, fie "la taină" - la vorbă, la despicat firul actualităţii în patru, cîţiva oameni pe o scîndură de lemn înfiptă în ţăruşi în faţa porţii -, precum în toate satele ce se întind de aici pînă la Dunăre. Copile localnice sau venite în vacanţă, visînd să dea lovitura deseară la discotecă, tineri arşi de soare care-şi măsoară bărbăţia în halbe numărate, bărbaţi aduşi de spate trăgînd etern din ţigaretă şi femei în vîrstă cu basma pe cap şi vorbind cu mîna la gură, cît să acopere dantura deficitară rău - aceasta este distribuţia unei seri olteneşti la ţară. Îmi fac socoteala că pe la ora asta tocmai au început ştirile serii pe canalele TV centrale - oamenii de pe-aici-s cablaţi! -, dar audienţa lor este deocamdată redusă. Între ce spune şpicheriţa despre accidentul soţiei lui Păunescu şi ceea ce ştie orice femeie ieşită la taină nu mai este nici o diferenţă - ba chiar în premodernitatea rurală deja se cunosc mai multe detalii, ce vîrstă aveau victimele, ce meserie, ce şanse de-a mai vedea lumina soarelui mai are fata a doua ş.a.m.d. Prin zonă, pămîntul este nisipos. Măcar de un deceniu, savanţii anunţă deşertificarea treptată a Olteniei. Ajung la Căciulăteşti, una dintre gazde va aprinde focul pentru un grătar cuminte de seară şi, cît bem o bere, ieşim puţin prin grădină şi de-acolo în cîmp, la marginea satului, s-aruncăm cu ochii spre orăşelul ce se va vedea departe, cu lumini pîlpîinde, dincolo de Dunăre,