Fondul Monetar International e preocupat, de cativa ani incoace, de una dintre problemele noastre spinoase: salariile. Aparent, la mijloc e un paradox. Pentru ca, in timp ce noua ne este limpede ca in Romania salariile sunt mici, FMI zice ca ele cresc prea mult.
In realitate insa, confruntarea nu-i deloc paradoxala. Salariile romanilor sunt mici numai in raport cu preturile. Dar sunt mari cand le comparam cu eficienta economica.
De fapt, s-a ajuns si aici la o polarizare. Numarul salariilor mari creste de la an la an. Dar cele mai multe dintre salarii sunt extrem de mici. Rareori, romanilor le ajung banii de la o chenzina la alta. Salariatii s-au obisnuit, nu de azi-de ieri, ci de prea multa vreme, sa astepte cu nerabdare ziua de leafa.
Pentru ca masa mare a salariatilor din tara noastra isi leaga executia bugetului de familie de ziua in care “se dau banii“: atunci se fac cumparaturi, se platesc datorii, se achita notele de plata la telefon, chirie, intretinere si asa mai departe.
Fara indoiala, romanii sunt platiti prost. Un salariu mediu nu depaseste 150 de euro. N-are nici un sens sa facem comparatii cu tarile dezvoltate. Grav e insa faptul ca salariile din Romania sunt mici si in comparatie cu vecinii nostri. Si am in vedere atat salariul nominal (banii numarati efectiv, la casierie), cat si salariul real (puterea de cumparare a acestor bani).
In Polonia, bunaoara, salariul real a sarit peste pragul din 1989. Noi, in schimb, ne-am cantonat la o putere de cumparare de numai 60% fata de acum 14 ani. De aici ni se trag nenumarate necazuri.
Mai cu seama ca, in timp ce la noi preturile se apropie de cele din tarile dezvoltate, iar la multe marfuri chiar am luat-o inaintea celor mai scumpe piete din Vest, pretul muncii a ramas in coada Europei.
Din aceasta pozitie codasa n-ar fi tocmai lipsita
