Sa fie clar de la bun inceput – nu citesc si nici nu ma dau in vint dupa benzi desenate (am colectionat Pif-uri si Tintin-uri cind eram mic, dar nu cred ca se pune); e evident atunci ca filmele bazate pe BD-uri ma entuziasmeaza chiar mai putin decit sus-amintitele Pif-uri. Spidermen, Xmen, Spawni etc. nu ma amuza, nu ma emotioneaza, nu ma uimesc. Recunosc, am o slabiciune mare pentru Superman (probabil pentru ca l-am vazut acum 20 de ani) si una mica pentru Batman (cel gothico/burtonian, se intelege) si-mi amintesc si azi, cu placere, un om-paianjen hong-konghez (Provocarea dragonului, pare-mi-se), vazut la fostul cinema Doina, care azi e crisma. Deh, la vremuri noi, oameni noi…
Sigur, exista exceptii notabile – The Crow, construit in jurul unei (duble) tragedii cu care am rezonat imediat, e primul titlu care-mi vine in minte; exista, de asemenea, filme care nu se bazeaza pe BD-uri, dar ai putea sa juri ca te inseli – Dobermann e unul dintre ele… E, deci, momentul sa inchei aceasta paranteza si sa precizez ca habar n-am cum arata banda desenata a lui Mike Mignola pe care se bazeaza filmul a carui cronica tocmai o cititi.
Explicatia e simpla si complexa totodata – in spatele aparatului de filmat (de fapt, in spatele intregului proiect) se afla un auteur sadea, l-am numit pe mexicanul del Toro, care, in 10 ani si 5 lungmetraje, s-a impus ca unul dintre cei mai interesanti, coerenti, inventivi, stabili, inteligenti, talentati si consecventi cineasti contemporani.
Debutat acasa cu Cronos, original film vampiresc, adoptat de Hollywood, unde s-a achitat cu brio de Mimic (ruda buna cu Frankenstein), evadat in Spania, pentru extrem de personalul Espinazo del Diablo, revenit in forta cu Blade 2, iata-l pe del Toro unde-i este locul, adica la cirma unei corabii de 100 de milioane de dolari. Hellboy este filmul pe care regizorul il viseaza de 7
