Însemnările care "pleacă de la cărţi" se leagă ciudat unele de altele, în ritmul insesizabil al numelor şi al locurilor care se cheamă între ele: Cehov, evocat data trecută cu voce sufocată de emoţie, stîrneşte zeci de nume colaterale, ivite după o logică proprie. Cehov a fost, de exemplu, foarte apropiat de Vladimir Soloviov, la moartea căruia, în 1900, scrisese: "N-am iubit pe nimeni ca el...". Şi iată cum ajungem la literatura rusă dintre cele două secole. Şi la cartea lui Ion Ianoşi.

Această carte, Sankt Petersburg. Romanul şi romanele unui oraş (Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004), descumpăneşte la început: este un fel de istorie a culturii ruse din secolele XIX-XX, povestită sub formă mai degrabă romanescă. Din cele două secole, este privilegiat pragul lor, momentul de graţie stelară 1900, cînd - cîteva decenii înainte, câteva decenii după - s-au exprimat în limba rusă mai multe genii şi mai multe minţi strălucite decît pe durata unui veac în toată Europa.

Sankt Ptersburg rămîne doar o "carte", între ghilimele: ea cuprinde istorie verificabilă, foarte multă mică istorie, dar şi arhitectură, fiozofie, legende, lupte politice, războaie şi revoluţii, mai ales literatură. Nu e prea mult? Dacă volumul ar fi avut forma unui tratat academic, cu siguranţă că era excesiv; scrisă însă aşa cum este scrisă, ca operă literară incertă, ca istorie romanţată şi avînd - pe lîngă sute de personaje prezentate fugitiv sau pe larg - un singur personaj principal, Sankt Petersburgul însuşi, aceeaşi carte devine pasionantă. Se citeşte cu sufletul la gură pînă la ultima pagină. Pentru că autorul posedă talentul special de a sesiza fondul latent de "literaritate" care există în fiecare eveniment istoric, în fiecare biografie, în fiecae carte importantă, indiferent de tema ei. Să fi învăţat Ion Ianoşi tocmai de la Formaliştii ruşi - bună part