Există, printre reprezentările posibile ale cărturarului, în cultura noastră, una care mă face să mă gîndesc, toute proportion gardée, la Comenius, la Didactica magna, la pansophia şi, poate, la greul alegerii între a-ţi construi un "sistem" şi a face şcoală. Mă refer la modelul enciclopedic, adică la en kyklos paideia: mai multe cercuri care, în interior, lucrează toate, deşi noi, la suprafaţă, nu vedem decît unul. La Petru Creţia, vizibilă este eticheta, asumată "testamentar", de eminescolog sau, în orice caz, de om de litere. Aşa înţeleasă, opera lui este aceea a unui istoric literar nu suficient de detaşat şi a unui comparatist degajat. Spun "degajat", pentru că este greu să găseşti, în Catedrala de lumini, vreo schemă exterioară, străină conţinutului cărţii, care să siluiască în vreun fel fireasca aşezare împreună a unor autori doar cronologic depărtaţi. Creţia nu foloseşte - sau cel puţin nu-l lasă să se vadă - un cofraj în care încap doar anumite lucruri. În sens larg, dovadă este propria-i formaţie, întregită de preocuparea pentru filozofie, pe care volumul Studii filozofice apărut anul acesta la Humanitas, care cuprinde textele din Epos şi logos (1981) şi din Luminile şi umbrele sufletului (1995), împreună cu studiul introductiv la Banchetul, Despre iubire, ne-o readuce în atenţie. În sens restrîns, stă mărturie o anume libertate în alegerea subiectelor, o plăcere de a le lăsa să se întrepătrundă în voie, fără alt plan şi fără altă ordine decît "tropismul" lor unul pentru altul.

Printr-o seamă de reorientări, se ajunge, într-o succesiune care poate fi sau poate nu fi întîmplătoare, de la etica stoică la morala din Banchetul. Le apropie, dînd unitate cărţii, două idei pe care se construiesc studiile lui Petru Creţia: şcoala şi frumosul. "Să joci frumos rolul primit", atît poţi face, spune Epictet în Encheiridion. La capătul celălalt al ocolu