Citim mereu altfel un text aparent identic - e un loc comun al teoriei lecturii. Clasicii, deşi ne dau sentimentul imuabilităţii prin stabilitatea valorii, nu sunt nici ei mereu aceiaşi. Dimpotrivă: posteritatea îi verifică şi îi actualizează prin noi argumente sau accente inedite ale interpretărilor. Dacă despre Eminescu, Creangă şi Caragiale s-au publicat, în perioada post-decembristă, cărţi care au înnoit perspectiva critică, iar anumite secvenţe sau detalii ale operei au stârnit un interes mai acut, Slavici nu a beneficiat de o revivificare recentă a postumităţii. Mai ales în biografia politică a lui Eminescu şi Slavici există resursele unui trecut surprinzător şi polemic: deşi e cunoscut, totuşi e mereu interogat şi adesea reproşat. Creangă şi Caragiale mi se par egali cu ei înşişi în posteritate, pe când Eminescu şi Slavici sunt mai vulnerabili pe anumite porţiuni - nu cele mai importante - ale operei lor, tocmai acelea fiind mai expuse controverselor. E, desigur, problema criticii literare modul cum actualitatea îşi asumă clasicii prin interpretări noi. Pentru istoria literară contează, ca adevărate evenimente, dacă opera clasicilor se poate îmbogăţi prin texte noi, necunoscute sau mai puţin cunoscute.

În seria de "Opere fundamentale" coordonată de Eugen Simion la Academia Română şi tipărită de Editura Univers enciclopedic (pe care am mai comentat-o în rubrica noastră), clasicii noştri (re)apar în integralitatea operei lor, cu unele segmente de adaos faţă de ediţiile anterioare. Ediţiile - toate patru însoţite de studii introductive semnate de Eugen Simion, ale căror idei ar merita o discuţie separată - Eminescu (7 volume), Creangă (un volum) şi Caragiale (4 volume) s-au încheiat, ediţia Slavici (din care au apărut până acum 4 volume) continuă. Relev pe scurt dinamica acestor apariţii, calitatea ştiinţifică a editării, organizarea sumarelor ş