Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna diferenţiază conjunctivul de indicativ într-un mod foarte clar, prin conjuncţia specifică să, opusă în subordonare lui că (ştiu să aştept - ştiu că aştept). Formele propriu-zise ale verbului, cu desinenţele lor, sînt specifice doar la persoana a III-a (aşteaptă / aştepte). Probabil că asemenea particularităţi formale - dar mai ales repartizarea diferită a valorilor semantice specifice (conjunctivul ca mod al genericului, al non-realizatului, nu al incertitudinii) - fac ca în română să nu se manifeste una dintre tendinţele puternice din alte limbi romanice, de pildă din franceza contemporană (ceva mai puţin din italiană): înlocuirea în vorbire a conjunctivului cu indicativul.

Am observat însă în ultima vreme, în texte româneşti "oral-scrise", o surprinzătoare prezenţă a unui fenomen oarecum asemănător: de folosire a formei de indicativ prezent, persoana a III-a, în combinaţie cu conjuncţia conjunctivului, să: "cine e tipul de la design-kulture care nu ştie să vorbeşte?" (timbru.com). În acest caz, s-ar putea presupune că funcţionează analogia: dacă forma verbală e identică la conjunctiv şi indicativ la persoanele I şi a II-a (că vin / să vin, că vii / să vii), această echivalenţă s-ar putea în principiu extinde şi la persoana a III-a (că vine / *să vine). Cu atît mai mult cu cît unele verbe chiar au, din raţiuni fonetice, o formă unică la prezentul celor două moduri (că apropie / să apropie). Există însă cu adevărat o asemenea tendinţă de extindere a formei de indicativ asupra celei de conjunctiv în româna actuală?

Observăm, în primul rînd, că în lucrările mai vechi de descriere sincronică şi de cultivare a limbii - Iorgu Iordan, Limba română actuală, 1943; Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, 1968 etc. - nu este menţionat un asemenea fenomen. Iordan pomeneşte totuşi forma ol