Există perioade când jurnalistul înhămat la cotiga unei rubrici simte că nu mai poate scrie. Cuvintele nu-l mai ajută, iar realitatea s-a prăvălit şi ea într-o rână, somnolând plictisită. Astfel de intervale se instalează mai ales vara, când instituţiile statului trag obloanele, iar vedetele vieţii publice se ascund pe la vilele de vacanţă ori pe plajele mărilor exotice. Te umflă râsul, pe acest fundal, văzându-l pe Năstase făcând eforturi titanice să prezinte drept o mare victorie o vizită înghesuită spre miezul nopţii la curtea noului ţar kremlinez. Că nu ne plac ruşii, ori că, la rândul lor, nici ei nu mor de dragul nostru, probabil e adevărat. A te gudura, în aceste condiţii, pe lângă nişte politicieni cu apucături de gangsteri doar pentru că eşti în gravă pană de imagine nu înseamnă decât a te prăbuşi mai adânc în grotesc.

Sătul de anormalitatea în care se scufundă periodic (şi anume, când ia condeiul în mână) precum într-un hârdău cu zoaie, jurnalistul visează la oaze de normalitate şi linişte. De ani de zile, tânjesc după un subiect despre care să scriu cu drag - şi acel subiect să nu fie o carte sau o ţară pe care am vizitat-o. Mi-ar plăcea să scriu despre ceva nespectaculos, obişnuit, firesc, dar care să fie totodată excepţional. Or, până acum, normalitatea n-a fost, în articolele mele, decât palida excepţie. Şi nu din sete de senzaţional ieftin sau din vreo dominantă mizantropică prost gestionată a caracterului meu. Pur şi simplu, pentru că din poziţia în care mă aflu aşa se percep lucrurile. Nefiind un autor de ficţiuni şi neposedând o imaginaţie debordantă, transcriu ceea ce văd şi aud.

"Tu chiar nu eşti capabil să descoperi nimic frumos în lumea asta?", mă întreabă adesea cunoscuţii. "Tu n-ai decât memoria răului - aşa cum magistrul tău, Manolescu, n-o are decât pe aceea a binelui - că mă şi mir de ce-ţi publică articolele