Conceptia strategica politico-militara afirma in general importanta pozitiei geografice a statului in chestiune, a capacitatilor sale militare in termeni de unitati active ori de prima categorie, a cheltuielilor militare, a relatiilor cu aliatii sai, cu posibilii inamici si a relatiilor ierarhice in subsistemul sau de relatii internationale. Dintr-o astfel de perspectiva, impartasita de catre analistii politici si militari occidentali in perioada Razboiului Rece, Romania figureaza ca fiind un aliat destul de nesemnificativ al sovieticilor.

Prestigioasa publicatie a Institutului pentru Studii Strategice - The Military Balance - prezinta modestia fortelor armate romane ce au ramas limitate chiar si dupa invazia Cehoslovaciei. (...) Ar trebui sa privim aceasta desfasurare de forte drept o dezvoltare semnificativa a capacitatilor existente la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. (...) Fortele romane au inceput sa adopte organigramele, gradele, manualele tactice si metodele de instruire sovietice imediat dupa sfarsitul razboiului, din motive politice acoperite de realitate, in definitiv Armata Rosie infransese aproape singura fortele continentale ale Germaniei naziste. Romania adopta regiunile militare ca forma de organizare teritoriala a armatei (esalonul armata se va reinfiinta de-abia in 1960), sistemul de propaganda politica si loctiitorul politic al comandantului unitatii, toate tendinte institutionale sovietice(1). Diviziile, corpurile de armata si regiunile militare au adoptat schemele de organizare sovietice. Chiar daca ulterior si-au schimbat numele, devenind mari unitati de tancuri si de mecanizate, cele doua divizii de voluntari romani formate pe teritoriul Uniunii Sovietice in timpul razboiului, "Tudor Vladimirescu-Debretin" si "Horia, Closca si Crisan", au dus o actiune de pionierat in acest domeniu. O analiza a biografiilor tuturor sefilo